S-a afirmat de unii erudiţi în secolul al XIX-lea, ca şi în ultima vreme, că între populaţiile trace şi cele illire a existat o foarte strânsă legătură de înrudire lingvistică şi deci etnică, vorbindu-se chiar de o grupă „traco-illirică“ [1]; alţii au preconizat o puternică influenţă şi expansiune tracică înspre vest, în teritoriul illiric [2]. Dar aici este cazul unei observări pripite, chiar superficiale a lucrurilor, a materialului documentar disponibil azi, în primul rând cel onomastic. Presupusa unitate arhaică „traco-illirică“ a fost contestată categoric (la a. 1880 şi 1893) de Tomaschek, care întrevedea şi releva just marile deosebiri existente între illiri şi traci: „numele proprii, la fel ca întreaga nomenclatură etnică şi topografică a Illyriei (Dalmatia), Pannoniei, Venetiei, Iapygiei şi Siciliei sunt total diferite de cea a teritoriului Hemusului, iar Strabo şi alte autorităţi ale antichităţii deosebeau pe bună dreptate net grupa etnică illiră de cea traco-getică; încât de o bază mai intimă a celor două elemente naţionale nu poate să fie vorba“ [3]. Evident, afirmaţia despre apartenenţa illirilor la grupa „greco-italică“ nu are nici o valoare; dar e sigur că baza etno-lingvistică a grupei traco-getice era diferită de cea illiro-messapică. „Înrudirea consta [după acelaşi erudit] numai în faptul că erau membre ale comunităţii etno-lingvistice indo-europene, ca germanii şi slavii, italicii şi grecii… În informaţiile anticilor lipseşte orice indiciu care să permită concluzia că cele două grupe reprezentau o unitate etnică. Tipul somatic illir era diferit de cel tracic, la fel ca factura psihică; deosebirea este remarcabilă în limbă şi mai ales în sistemul onomastic“ [4]. Astfel, începând cu materialul cel mai bine cunoscut: numele proprii cele mai caracteristice şi mai frecvente sunt diferite la illiri şi la traci; la illiri lipsesc elementele toponimice frecvente şi tipice ale traco-geţilor: -bria, -dava, -dizos, -para etc., toponimia având la bază elemente total diferite, alte radicale din care puţine apar şi în zona tracică. Toate aceste fapte sunt indicii puternice despre caracterul izolat şi specific al fiecărei grupe etno-lingvistice: illirii în nord-vestul, traco-geţii în nord-estul Peninsulei Balcanice şi în Dacia carpatică, Sarmantia Europaea etc. Studiul comparativ al resturilor de limbă (onomastica) a arătat că o seamă de elemente lingvistice (radicale, sufixe etc.), considerate de unii a fi trace, illire ori „traco-illirice“, sunt de fapt răspândite şi la alte populaţii de limbă indo-europeană (celţi, pannoni, epiroţi, greci etc.); deci nu pot constitui probe în sprijinul pretinsei unităţi „illiro-trace“. Sigur este deocamdată numai că illirii şi tracii aveau acelaşi sistem fonetic [5]  şi derivarea cu sufixe a numelor proprii, ca şi compunerea, posibil multe elemente gramaticale şi lexicale; dar ansamblul elementelor lexicale din antroponomastică şi toponimie (cunoscută la ambele grupe mult mai bine decât lexicul graiului lor uzual) prezintă diferenţe importante, cum s-a arătat, – ceea ce (în măsura reflectării limbii vii în sistemul onomastic) indică existenţa a două idiomuri satem indo-europene. Au putut fi identificate unele elemente comune în onomastică:

eventual alte elemente (cuvinte, nume proprii) înrudite etimologic. Poate să fi avut dreptate Jireček cu aproape un veac în urmă, afirmând că tracii şi illirii erau înrudiţi cam ca slavii cu lituanii sau ca germanii cu scandinavii [6]. Remarcabil în cel mai înalt grad, din punct de vedere comparativ, este şi faptul (relevat de Tomaschek) că la illiri sunt foarte puţine nume proprii compuse, abia 15 antroponime, 10-14 la messapii din Italia şi câteva toponime, în total maximum 35 de nume din vreo 800-1 000 de nume proprii, faţă de 520 compuse din totalul de 2 200 de nume proprii la traco-daci. Asemenea cifre nu sunt întâmplătoare; ele comportă o semnificaţie lingvistică specială, în legătură cu o dezvoltare social-etnică şi istorică deosebită a celor două mari grupe etno-lingvistice din zona dinarică şi carpato-balcanică: illirii şi traco-geţii.

Foarte aproapiate sunt raporturile limbii trace cu  albaneza,  care însă nu sunt elucidate din cauza echivocului în ce priveşte originea tracă sau illiră a albanezilor. Multe afinităţi are limba tracilor cu iraniana reprezentată prin sciţii din nordul Mării Negre; elemente comune (mai ales lexicale şi fonetice, în vocalism) prezintă traca şi greaca, alături de multe şi importante puncte deosebitoare. Dar de o unitate între tracă, germanică, frigiană şi armeană, mai mult decât se admisese în trecut (în sensul preconizat de Decev, Charakt., p. 115, cu mutaţie consonantică, în baza unor etimologii fără valoare) nu poate fi vorba, rămânând valabile în linii mari constatările şi tezele expuse de Fick, Tomaschek şi Kretschmer asupra poziţiei traco-geţilor în cadrul familiei lingvistice indo-europene.

<< Back to Sarmis