2009, nr. 16

DAN ROMALO, Basarab

Care este originea numelui gentilic de Basarab, cînd şi cum a apărut el în istoriografia românească, care este semnificaţia sa profundă, sînt probleme de care s-au preocupat, cu rîvnă sau în treacăt, mai toţi istoricii noştri de seamă.

Scopul celor cîtorva considerente care urmează nu este de a revizui exhaustiv starea actuală a problemei, nici măcar de a dezvolta o analiză întrucîtva mai cuprinzătoare dedicată aceastei probleme, ci, doar de a semnala posibilitatea de a aşeza problema pe baze încă neluate în seamă pînă acum.

În această intenţie, ca bază de aşezare introductivă a subiectului, se va face referire la doar două studii care, în epoci total diferite, l-au abordat din două puncte de vedere distincte. Mă refer la „Basarabă” (capitol in Etymologicum Magnum Romaniae, vol. III) a lui B. P. Haşdeu şi la „Thocomerius–Negru Vodă”, cercetare oferită de profesorul Neagu Djuvara.

Privind în ansamblul lor aceste două studii se observă că, în timp ce articolul lui Haşdeu este larg investigativ, chiar „luxuriant” putem gîndi, acela al profesorului Djiuvara se reduce la efortul de a justifica, prin referire la cîteva atestări specifice, teza identităţii dintre Thocomerius şi Negru Vodă, propunînd concluzia originii cumane a trunchiului Basarabilor. Exprimat în chiar cuvintele profesorului: „În încheierea acestei enumerări de „mărturii” despre Negru Vodă şi despre Basarab, cred că putem pune fără să ezităm într-o primă abordare semnul egal între Thocomerius şi Negru Vodă” [1]. Enumerarea principalelor documente „mărturii” ale acestei concluzii se află la pp. 130-31 ale lucrării, care, în lungul ei, dezvoltă această idee.

Infinit mai amplu, mai diversificat pe surse şi în ţeluri, mai imaginativ chiar, este studiul lui Haşdeu. Acesta îşi distribuie investigaţiile după mai multe direcţii principale, anume:

   a)  inventarierea tuturor purtătorilor numelui-calificativ de Basarab/-ă în cadrul unei „caste” pe care o caracterizează ca fiind „nu o familie, ci o colectivitate de familii cu tradiţiuni comune, un fel de castă care-şi avea cuibul în Oltenia şi în Haţeg, ...”, cu prelungire în Moldova: „am dovedit că dinastia Muşăteştilor din Moldova a fost şi ea o ramură a Basarabilor” [2], p. 355.

   b)  semnalarea faptului că dintre toţi fraţii ce se năşteau în familiile ce alcătuiau „casta” astfel definită doar unul – de obicei al doilea născut – căpăta numele de Basarabă, pierzînd totodată numele său de naştere. În cuvintele autorului: „Se pare că era un obicei ca în fiecare familie din acest neam numai unul dintre fraţi sau veri să poarte numele Basarabă, şi încă să-l poarte în locul numelui său de botez” [2], pp. 356-].

   c)  dovedirea că „Basaraba” reprezenta o numeroasă grupă de familii cu prestanţă cvasi-nobiliară la nivelul începutului mileniului doi. În cuvintele autorului: „au fost Basarabii nu o dinastie, nu o familie, ci o numeroasă grupă de familii, constituind o castă în toată puterea cuvîntului,” [2], p. 361.

  d)  investigarea provenienţei numelui de „Basarabă” şi dovedirea că „Basarabă este o compoziţiune din titlul Ban şi din numele de familie Saraba”, Ban fiind calificativul „despre neamul cel bănesc din Oltenia sau despre acea castă nobiliară a banoveţilor din care se alegeau banii-”, [2], p. 363, iar pe „Sarabă” derivîndu-l, oarecum complicat, dintr-un presupus dacic, „Zarabos”, atestat prin scrierile lui Iornande [2], pp. 367.

 Impresia cu care am rămas după consultarea acestor două lucrări este că ambele cuprind o apreciabilă componentă imaginativă în alcătuirea lor. Acest fapt mă face să îndrăznesc să emit, şi eu, o ipoteză, încă oarecum imaginativă, asupra originii şi a sensului numelui de „Basarab/‑ă”. Această ipoteză este legată de însemnări înregistrate pe plăci de plumb care, între anii 1945-1947, se aflau în număr mare în depozitele din subsolul Institutului Naţional de Arheologie, actualmente Institutul Vasile Pârvan.

Aceste texte, care se configurează ca un amplu corpus unitar şi specific, sînt înregistrate, în scriptio continua, sub forma de înşirări de caractere proprii mai multor sisteme  alfabetice.

În încercare de a regăsi sensul unora dintre aceste însemnări, am început prin a secţiona şirurile continue de semne înregistrate pe plăcile de plumb determinînd astfel secvenţe, precis delimitate, de caractere cu sens atribuit, ipotetic, pe bază de analogii etimologice clasice (cf. [3]).

Presupunînd că

    a) însemnările de pe plăci sînt, sau reproduc fidel, originale antice şi că

     b) în cadrul segmentelor astfel delimitate acelea care prezintă asemănări evidente cu nume proprii istoric atestate au aceeaşi semnificaţie cu acestea din urmă,

am asimilat secvenţele de tip BAZORYO şi cele similare cu acesta scrise însă în alte grafii (figurile 1, 2, 3 etc. ), ca reprezentînd numele unuia sau, eventual, în succesiune temporală, a mai multor personaje cu această denumire patronimică, sau beneficiind de acest determinant administrativ în societatea geto-dacă.

Fig. 1. Text ilustrativ de pe placa nr. 46

Observînd că în lungul textelor pe plumb secvenţa BAZORYO este sistematic asociată cu MATO – prescurtat M – cu sens de „Stăpînitor, căpetenie politico-militară”, sens confirmat prin peste 30 de incidenţe în text, şi despărţind secvenţele de tip BAZORYO în BAZO şi RYO cu sensurile – atribuite pe bază de etimologii recunoscute – de „din josul” sau „de jos”,  şi „rîu”, numele astfel indicat devenea „Din josul rîului” sau „De la rîul de jos”, denominative cu clar aspect de calificativ regional sau de poreclă.

Fig 2. Mato BAZOPIV în text şi, în sens antiorar, în pecetea din stînga.

Presupunînd că denominativul astfel compus nu se referea la un rîu oarecare, ci la unul de o deosebită importanţă pentru comunitatea geto-dacă din regiunea Sarmisegetuzei de Munte – la care textele pe plumb se referă în covîrşitoarea lor majoritate – rămîne de determinat rîul la care se referă textele amintite.

Faptul că că scrierile de pe plăci menţionează vecinătatea doar a Mureşului, a Jiului sau a Streiului sugerează că numai acestea trei ar fi de luat în seamă.

Fig. 3. M. BAZORIO, sub pecete din stînga, jos.

Întrucît Streiul, rîu puternic dar cu importanţă doar locală în antichitate, că mult mai puternicul Mureş constituia un mijloc de legătură către occidentul mediteranean, ocolitor însă prin Panonia, rămîne doar Valea Jiului de luat în seamă ca cea mai directă cale spre lumea central-mediteraneană. Desigur că în antichitate valea Jiului era sălbatecă la nivelul apei, dar culmile adiacente, cu plaiurile lor, ofereau, fără îndoială, căi usor circulabile spre lumea romană şi civilizaţia clasică din sudul Dunării. Şi asta atît înainte cît şi în timpul colonizării romanilor, sau după retragerea acestora din Dacia.

În consecinţă vom admite că denominativul de RYO, definit ca mai sus, se referea la Jiul antic. Din asta decurge că denominativul de BAZORYO, întîlnit în cîteva locuri pe plăcile de plumb, implica, foarte probabil, calificativul propriu unei/unor căpetenii ce stăpînea(u) ţinuturile din valea inferioară a Jiului, în esenţă undeva prin părţile Olteniei de azi.

Pe de altă parte ştim că Jiul, în antichitatea lumii clasice, era cunoscut sub denumirea de Рαβων sau Aράβων (ποταμός). Faptul, din cîte ştim, este atestat prin text antic doar într-un singur loc, anume în Geografia lui Ptolemeu, sub forma „Rhabon” în text (fig. 4), sub forma Arabon pe harta asociată acestuia.

Denumirea se regăseşte înregistrată sub această din urmă formă şi pe hărţi mai tardive, exemplu fiind cea a lui Ortelius privitoare la Dacia în care găsim „Arabon Fl(umen)”.

 Faptul a fost semnalat de B. P. Haşdeu şi se află pe larg comentat de el în [2], pp. 393-95.

Fig. 4. Ptolemeu, Geografia, cartea a III^a, cap. 8. (extras din Wikipedia, Free Encyclopedia).

Aceste observaţii ne îndreaptă către presupunerea că, la un moment dat, determinativul antic de BAZORYO – atestat prin textele de pe plăcile de plumb – ar fi putut evolua către un occidentalizat Bazorabon, sau Bazoarabon, care, cu timpul şi prin eventuala contracţie vocalică oa–a, prin pierderea lui n final şi prin trecerea lui „o” în a sau ă, a devenit Bazaraba/ă, abundent atestat în istoria medievală a Ţărilor Româneşti, totodată tradiţional legat de ţinuturile adiacente cursului inferior al Jiului.

Nu sînt în măsură să analizez toate consecinţele istorice ce pot fi deduse din ipotezele mai sus formulate. Dorinţa mea se limitează la simpla oferire, spre analiză şi discuţii specializate, a unor informaţii cu conţinut poate profund semnificativ; asta, dacă nu se respinge, din start, eventualul sens, încă incomplet desluşit, al înscrierilor de pe plăcile de plumb anterior amintite.

Referinţe:

[1]  Neagu Djuvara, Thocomerius–Negru Vodă, un voivod de origine cumană la începuturile Ţării Româneşti. Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007.

[2]  B. P. Haşdeu, Basarabă. În: Pierit-au dacii? Ed. Dacica, Bucureştii, 2009.

[3]  Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb? Ed. Alcor Edimpex, Bucureşti, 2005.

[4]  Ptolemeu, Geografia, III, cap. 8.

<< Back to Sarmis