2009, nr. 14

            DAN ROMALO, Intrarea lui Traian în Dacia Transalpină, altfel deslușită

Pentru acela care este, în mod firesc, atras de rezolvarea problemelor legate de istoria antică – mai precis, de evenimentele care au contribuit la zămislirea neamului român – faza de început a campaniei împăratului Traian în războiul de cucerire a Daciei constituie o problemă cu multe implicaţii de interes istoric încă nelucidate. Dintre acestea, interesant de lămurit cu prioritate, ar fi modul în care trupele romane au înaintat, din chiar prima fază a războiului, pînă în inima teritoriului geto-dac. În esenţă, de a identifica traseul şi a recunoaşte incidentele de luptă din acea fază a războiului, precum şi strategia – totodată şi tacticile – care au îngăduit romanilor obţinerea unei victorii atît de rapide, obligîndu-l pe Decebal să accepte condiţii de pace atît de severe, atît de umilitoare pentru un rege de puterea pe care el o dobîndise în lumea „barbară” în care evolua.

Pornind din spre general către particular, ne putem aminti de – totodată şi referi la – un anumit pasaj din Fontes, anume la acea afirmaţie geograficǎ a lui Iordanes, culeasǎ de el din cine ştie ce izvor necunoscut, care spune că, în vechimea vremurilor lui şi de dinainte de el, Dacia intracarpatică era accesibilă doar prin două "porţi". Pe semne că autorul se referea la porţi de creastă de deal sau de munte, “porţi” tăiate în cununa culmilor dăruite dintotdeauna acelui pămînt, şi, de la o vreme, şi neamului care acolo s-a aşezat. Una din ele, de cîteva ori amintită de cronicarii vechimii, era la Tapae, sau Tapas – nicicînd nu m-am descurcat în formele şi declinările latineşti – cealaltă, doar de Iordanes amintită în formă scrisă, la Butae sau Boutas. Dar, mai bine – ca nu cumva să tălmăcesc greşit – redau chiar textul lui: "Dacia antiqua corona montium jungitur ... duos tantum habens accessus unum per Boutas, alterum per Tapas" [Iordanes, Getica,XII].

Tapae! Să fi fost acesta numele unei aşezări geto-dace de oarecare însemnate?  Sau numai numele unui mai puţin însemnat popas spre esenţialul getic transmontan? Sau, poate, doar numele unui loc al ţinutului?

Nu ştim.

Ceea ce ştim însă cu temei – din însemnările rămase din vechime – este că Tapae/Tapas a fost, măcar de două ori, loc de bătălie între cei ce îşi apărau pămîntul, obiceiurile – poate şi năravurile, cǎci, omeneşte, unele fǎrǎ celelalte rareori se întîlnesc – şi cei ce se voiau a împărăţi lumea; lumea mare, lumea largǎ, lumea toată …. cît mai toată.

Unde era situată antica Tapae – geografic importantă în măsura în care era poartă de acces în Dacia Transcarpatică – nu se ştie prea bine. Ba, de e pe adevǎratelea, chiar mai deloc. Dar istoria semnalînd – prin scrierile unor cronicari străvechi – că două bătălii insemnate şi-ar fi desfăşurat vitejiile, dar şi cruzimile, în locul cu acest nume, ne închipuim că, din aceste foarte puţine date ajunse pînă la noi, am putea totuşi desluşi unde s-a aflat acea de atunci "Tapae".

Prima dintre bătăliile amintite a fost cea în care oastea lui Decebal a înfruntat legiunile romane comandate de Tetius Iulianus, Decebal fiind, în final, învins de legiunile imperiale. Faptul îl aflăm din relatările lui Cassius Dion [Ist.Rom.,67, 10], Statius [Silvae,I,1,79-81], Iordanes [Getica,XIII,76-77], relatări care, din păcate, nu conţin elemente suficiente ca să putem localiza situl; sau, măcar, preciza specificul geofizic al locului astfel denumit în antichitate.

A doua bătălie pe care istoricii o leagă de acest nume este bătălia prin care, de fapt, a început primul război daco-roman (anul 101 e.n.). Evenimentul a avut o mare însemnătate istorică, fapt care a făcut ca el să preocupe cercetători de seamă, unii cunoscuţi încă din secolul XVII (cf. R.Fabretti), mai apoi Cichorius şi, mai de curînd, Teohari Antonescu, citaţi astfel fiind doar cîţiva din mulţii posibili.

Revelator pentru mine şi profund remarcabil în această privinţă rămîne însă studiul riguros analitic al lui Radu Vulpe, anume studiul intitulat: "Columna lui Traian, monument al etnogenezei românilor" (în continuare, R.Vulpe, C.T. loc cit. …). Asta explică de ce, pe anumite porţiuni ale căutărilor mele, l-am urmărit chiar pas cu pas.

Pornind pe această cale aflu din studiul citat că bătălia la care m-am referit s-a dat, cum era dealtfel firesc, la una din porţile de intrare în Dacia Transilvană. Unde se afla aceasta, caut să aflu urmărind argumentarea lui Radu Vulpe, care, bazîndu-se pe reliefurile de pe columnă şi pe date de cronică, urmăreşte, pas cu pas, înaintarea celor două armate romane care au intrat, pe cǎi diferite, în Dacia. Parcursul uneia din ele – cea principală, condusă de însuşi împăratul – poate fi stabilit cu bună exactitate din tălmăcirea singurului pasaj, lung de doar cinci cuvinte, rămas din "Comentariile" lui Traian, anume: "…inde Berzobim deinde Azizim procedimus", pasaj salvat, spre marele nostru noroc, din rîvna gramaticească a bizantinului Priscianus (cf. R.Vulpe, C.T. p.21).

Itinerariului parcurs de această armată, la pătrunderea sa în Dacia, poate fi restabilit deoarece localităţile menţionate se află înregistrate pe unul din itinerariile Tabulei Peuntingeriene, anume acela ce ducea de la Lederata (actuala Rama, pe malul drept al Dunării), la Tibiscum (azi, Jupa, lîngă Caransebeş). Aceste date fac posibilă identificarea şi a altor puncte de reper de pe parcurs.

Printr-o pasionantă analiză logică a datelor obţinute pe această cale, comparate cu imaginile sculptate de pe Columna Traiană, Radu Vulpe reconstituie traseul parcurs de armata romană condusă personal de împărat, în următorul mod: Lederata (Rama), Palanka (lagăr roman situat peste Dunăre de Rama), apoi Grebenaţ (probabil), Apus Flumen, Arcidava (Vărădia), Centum Puteii (Surducul Mare), Berzobis (Berzovia/Jidovin), Aizis/Azizis (Fîrliug sau Bocşa Romană), Caput Bubali (Rugi, Tоlva Bobului sau Brebu), Tibiscum (Jupa) [cf. R.Vulpe, C.T., p.21].

Tot printr-o analiză riguroasă, R.Vulpe deduce şi care trebuie să fi fost traseul celei de a doua armate romane, condusă, aceasta, de Manius Laberius Maximus, armată ce a traversat Dunărea la Drobeta/Pontes (actualul Turnu Severin) şi s-a angajat, apoi, prin Dierna (Orşova de azi), pe valea Cernei şi, mai departe, prin Media Aque (Mehadia), pe Valea Beharei, apoi pe cea a Timişului (cf. RV. CT. p.28-29) pînă la Tibiscum.

Că joncţiunea armatelor s-a făcut la Tibiscum (Jupa), dupǎ cum presupun R.Vulpe şi alţii, este foarte probabil, fără însă să se poată exclude posibilitatea ca ea să sa fi produs ceva mai aproape de Azizis (Fîrliug). Oricum însǎ, clarificarea acestei ipoteze nu-mi pare de o importanţǎ esenţialǎ. Esenţial îmi pare însa a fi cum şi pe unde – de aici încolo – a întreprins Traian intrarea în Dacia Transcarpaitcă şi, apoi, a înaintat către inima ei.

Or, referitor la aceastǎ problemǎ, cea a itinerarului de înaintare a armatei romane în ţara cotropitǎ, nu pot – chiar de trebuie pentru asta sǎ renunţ la orice modestie – sǎ nu mǎ disociez de punctul de vedere adoptat de Radu Vulpe în privinţa traseului pe care l-ar fi parcurs romanii ca să continue campania de cucerire.

Reamintindu-mi de exerciţiile de fictive operaţiuni militare, plănuite pe hartă, din vremea îndepărtatei mele cătănii, privesc la harta regiunii Caransebeş-Fîrliug-Lugoj, căutînd totodată să-mi reamintesc şi cum arătau aceste locuri atunci cînd am trecut, cîndva, şi eu prin ele. Şi, cu toate că mic şi neînsemnat, totodată şi cu aproape două mii de ani defazat faţă de Traian fiind, încerc totuşi să-mi  închipui, şi eu, cum şi de ce gînduri o fi fost el muncit, atunci şi acolo, la intrarea în ţara încă de cucerit. În închipuire imaginez (fǎrǎ a mă închipui Traian, ci doar cugetînd la ce ar fi putut el gîndi în mod firesc în acele împrejurări) cǎ el o fi cumpǎnit situaţia cam aşa:

„Acum 12 ani armata lui Cornelius Fuscus a fost greu descumpănită pe aceste meleaguri. Acest fapt dovedeşte că duşmanul nu trebuie subestimat. N-ar fi deci înţealeaptă încercarea de a forţa trecerea – către centrul puterii inamice – printr-o vale grea şi un pas-trecătoare periculos (drept spre soare-răsare). Mai înţeleaptă pare o decizie de înaintare, în spre josul rîului, către locuri întinse, lărgind trecerea prin tăierea pădurii, ca să rămînă drum lesnicios în urmă. Iar din acele locuri, despre care am aflat că s-ar întinde mai mult ca şes, către miazănoapte înaintînd, să străpung cu armata pînă în valea marelui rîu Marisus, apoi, în lungul lui, către răsărit, spr centrul puterii inamice.”

Îmi închipui deci că Traian, de la Jupa încolo, trebuie să fi înaintat cu întreaga sa armată pe Timiş în jos, către ţinuturile deschise ale Lugojului de azi, tăind pădurea (scena XXIII de pe Columnă), ca să asigure drum de trecere larg armatei, maşinilor de luptă şi trupelor de auxiliari cu carele lor de acareturi.

Îmi mai închipui că o fi trecut pe malul drept al rîului – ca să scape de ştiutele locuri mocirloase de pe malul stîng –, că a iscodit piciorul dealurilor din apropiere, şi că, undeva pe aici, a dat, pe neaşteptate – sau, poate, dinainte înştiinţat fiind de iscoade – de oastea lui Decebal. Oaste pregătită de luptă, aşteptînd, ascunsă într-o firidă de deal, să taie calea de înaintare a duşmanului ; aşteptînd aici, în intenţia de a-l izbi din flanc în aşa fel încît să-l împingă cǎtre capcana locurilor mocirloase de lîngă rîu. О acţiune tacticǎ menitǎ sǎ istoveascǎ elanul imperial cǎtre inima ţǎrii, pe care Decebal o apăra cu oastea lui.

Sau, în alternativa în care Traian s-ar fi încumetat să înainteze direct, angajîndu-şi armata pe Valea Bistrei în sus, să-l lovească din spate, prinzîndu-l în capcana unui relief în mod firesc prietenos bǎştinaşilor, dar, în mod la fel de firesc, vrǎjmaş armatei invadatoare. Şi Basarab, altcîndva şi altcum ameninţat, la fel a gîndit Posada vremii sale, amǎgind un regişor semeţ să se avînte în capcană bine ticluită.

Traian a fost însă prudent, nu s-a lăsat amăgit de o posibilă străpungere pe vale de strîmtoare. Lupta s-a dat în lunca Timişului. S-a dat aici. Cu îndîrjire cred că aici şi nu altundeva se afla antica Tapae, "poartă de intrare" pe calea Mureşului către reduta carpatină a geto-dacilor.

Şi dacă aşa mi-e gîndul, atunci de ce să mă mir cînd găsesc pe hartă, în chiar aceste împrejurimi ale Lugojului, mica localitate Tapia?

Născut fiind în firea neamului din această parte a lumii, gîndesc că amintirea unor bătălii ca cele la care eu acum privesc, nu se poate să nu fi ţinut – ca bătut în ţăruşe – numele vechi al locului de pe pămîntul pe care acele lupte s-au purtat. Căci ce pot înseamna două mii de ani la un popor sprijinit de veacuri în credinţa şi versurile Mioriţei? În două mii de ani nu se petrec mai mult de 60 de generaţii; nu se trăiesc mai mult de 30 de treceri de la bunic la nepot. Nu-i răgaz destul ca să fie uitată o legendă, cu atît mai puţin să se piardă amintirea locului unde s-au luptat, la răscruce de vremi, vitejii neamului.

Să mǎ las în voia îndemnului lăuntric? Să las frîu slobod bǎnuielii mele, prin nimic atestatǎ?

Mult aş vrea să fie aşa; să fi fost aşa. Dar mă lasă oare imaginile Columnei Traiane să mă încred într-o astfel de visare? Mă lasă Radu Vulpe să frămînt, în slobodǎ voie, trecute fapte povestite de bǎtrîne hrisoave şi de imaginile săpate în piatră pe o împǎrǎtescǎ coloanǎ?

Gîndul mi-e slobod, supus numai imperativelor logicii şi testelor de adevăr.

Slobod fiindu-mi deci gîndul, cuget că cele douǎ armate s-au găsit, în seara acelei zile de soartǎ aleasǎ, faţă în faţă; cea a lui Decebal aşezată pe teren propriu, în loc dinainte ales cu grijă pe baza experienţei trecute (cf. Casius Dion, LXVIII,8,1) şi, desigur, abil organizată de experimentatul şi şiretul conducător dac. Iar lupta s-a dat în locul denumit în antichitate Tapae.

Aducînd în ochi imaginile Columnei Traiane, Radu Vulpe (C.T. p.53-58), descrie confruntarea de parcă am privi-o în chiar desfăşurarea ei aevea. Lupta ar fi început sub ploaie şi furtună, iar soarta ei a fost hotărîtă nu de vitejie sau de puterea armelor, ci de tǎria superstiţiilor de atunci. Aflǎm, uimiţi, de ne încredem în imaginea de pe columnă, că un semn zeiesc a hotărît deznodămîntul: un trăznet, slobozit de chiar Zeus, a lovit tabăra geto-dacă; o stihie care ar fi omorît – imaginile Columnei o sugerează – pe un tînăr conducător de rang înalt din oastea lui Decebal, poate chiar pe fiul acestuia. În concepţie antică era un semn de zdrobitor rău augur. În consecinţă, manifestare voinţei divine astfel exprimate ar fi determinat pe geţi şi pe daci sǎ întrerupǎ lupta şi sǎ se retragǎ, în bună ordine, pentru a îndeplini, ne îngăduim această presupunere, ritualurile funerare cuvenite unui apropiat al lui Decebal. Să se retragă către locuri şi sanctuare unde aceste ritualuri – precum, desigur, şi altele specifice îmbunării zeului crunt mîniat – să poată fi îndeplinite conform tradiţiei.

Pe ce cale s-o fi retras Decebal, nu are relevanţă istorică. Ce a decis Traian însă, are.

Putem presupune că Traian, bun strateg cum era şi informat fiind de către cercetaşii săi şi de eventuale iscoade locale despre amînarea luptei şi despre retragerea lui Decebal, şi-a modificat intenţia sa iniţială, mai prudentă, de a ataca pe inamic prin plaiurile Mureşului, întorcînd ofensiva spre valea Bistrei, către actualele "Porţi de Fier" ale Transilvaniei, deoarece acesta era drumul cel mai scurt, chiar dacă mai anevoios, către centrul puterii inamice.

Din alte motive decît mine, Radu Vulpe consideră, şi el, că acesta a fost traseul urmat de armata lui Traian, dar gîndeşte că acesta a fost parcurs înainte de lupta de la Tapae.

Admiţînd că argumentarea de mine propusă – chiar dacǎ diferind de cea a lui Radu Vulpe – ar fi pertinentă, ea ar permite o corelare mai firească între imaginile de pe Columna Traiană şi logica faptelor istorice.

Angajînd discuţia în planul detaliilor exacte, observ că scena XXV 19 (cf. C.T. p.58-61) reprezintă, în partea ei de jos, înaintarea armatei romane în urmărirea celei geto-dace, aceasta, aparent, în retragere rapidă, dar ordonată. Faptul acesta este ilustrat, în scena amintită, prin grupul celor patru oşteni reprezentaţi în partea dreaptǎ a scenei, menţionaţi de Radu Vulpe, dar şi prin ostaşul dac rămas în urmă, istovit, gata să cadă la pămînt lîngă palisada de apărare a unei aşezări geto-dace cu două case – palafite sugerează Radu Vulpe, obişnuite pătule ridicate pe stîlpi de lemn, cred eu – cărora legionarii romani le dau foc.

În registrul de sus al aceleiaşi scene, Traian, împreună cu doi adjuncţi ai săi, este reprezentat ca şi cînd ar fi depăşit un sistem de apărare de tip palisadă, construită, aparent, din stîlpi masivi uniţi între ei prin dulapi de lemn. El priveşte de sus, de pe o înălţime de teren, către o cetate geto-dacă cu zid de apărare din piatră cioplită, cu şanţ de apărare şi cu elaborate amenajări defensive, printre care « gropi de lupi » – reprezentate fără acoperămînt, pentru ca semnificaţia lor să devină explicită. Intra muros se vede o structură cilindrică ce pare a fi reprezentarea unei cisterne pentru alimentare « civilă » cu apă, ea fiind construită din doage de lemn şi aşezată pe stîlpi înalţi tot din lemn.

Un fior interior mă încearcă închipuind că această imagine ar putea fi reprezentarea lui Traian, înfăţişat ca învingător care a trecut de întăriturile din susul Văii Bistrei – vezi palisada schiţată în partea din stîngă sus a imaginii. Traian privind spre, totodată şi în interiorul cetăţii geto-dace din Ţara Haţegului de azi. Cetate care, fără îndoială, era vechea Sarmiseghetuza getă, ştearsă de pe faţa pămîntului în cursul sau la încheierea primului război daco-roman, înlocuită, mai tîrziu, cu magnificul opidum al coloniei romane "Ulpia Traiana Sarmiseghetuza".

Să fie această închipuire doar fantasmă încolţită în mintea mea?

Cred că nu. Aş zice chiar, fără îndoială cǎ nu pentru oricine e dispus sǎ admitǎ că Radu Vulpe greşeşte cînd îl închipuie pe Traian privind, în aceastǎ scenǎ, la două cetăţi şi nu la una singură, aflată jos, în faţa lui. Pǎrerea mea este cǎ cea de a doua structură, închipuită de Radu Vulpe ca fiind imaginea unei a doua cetăţi, n-ar fi fost – în intenţia sculptorului basoreliefului – decît reprezentarea, într-o perspectivă nu tocmai izbutită, a parte din întăriturile cu palisadă, aparent o triplă palisadă, cucerită şi lăsată în urmă de armata împăratului biruitor.

În sprijinul punctului de vedere mai sus exprimat vin şi cercetǎrile arheologice din anii 1984-85, conduse de Ioan Glodariu în regiunea Porţilor de Fier ale Transilvaniei, semnalînd posibile rǎmǎşiţe ale unor importante fortificaţii situate de o parte şi de alta a trecǎtorii. “Astǎzi încǎ, înǎlţimea din şanţuri pînǎ pe creasta valurilor este de peste 2 metri, iar grosimea celor din urmǎ ajunge la 8-10 metri. În sfîrşit, la aproape 5 km vest de fortificaţiile dacice se afla un mare castru de marş de unde au pornit la atac trupele romane”, menţioneazǎ raportul de sǎpǎturi.

Faptul cǎ pînǎ acum în Sarmisegetuza Romană de azi nu s-au gǎsit vestigii dacice consistente nu este, îmi îngădui să cred, un contraargument concludent, decît în mǎsura în care se dispreţuieşte logica zicalei anglosaxone: “absence of evidence is not evidence of absence”. Într-adevǎr, printr-o ipotezǎ absolut plauzibilǎ, se poate presupune că, pentru a şterge ruşinoasa amintire a deţinerii în această cetate a trofeelor luate armatei lui Fuscus şi a batjocoririi puterii romane prin expunerea, înfipte în pari pe zidul cetăţii, a craniilor unor foşti captivi – desigur romani sau partizani ai acestora (scena XXV, C.T.,p.59) –, Traian să fi ordonat ca cetatea, mărturie a unei atît de mari ruşini romane, să fie rasă din temelii. Şi, drept dovadă a puterii imperiului, ar fi ordonat ca pe locul astfel eliberat să se construiască un nou opidum clădit în stil pur roman, întemeind astfel o urbe, colonie romană, destinată să devină capitala unei noi provincii a imperiului. Un fapt prin care, evident, ar fi fost şterse urmele aşezǎrii geto-dace anterioare care putea fi, în interiorul zidului de apărare, majoritar din lemn.

Interpretate în acest fel scenele amintite de pe Columna Traiană nu conduc la vreo contradicţie în raport cu atestările clasice ; interpretarea astfel propusă este chiar confirmată, în bunǎ măsură, de relatările anticilor. Astfel, Cassius Dion scrie:

"(Traian)... a început să urce pe înălţimi, ocupînd cu mari primejdii colină după colină şi se apropia de capitala dacilor" (Ist.Rom.,LXVIII,8,3).

Este o descriere care se potriveşte foarte bine cu relieful Văii Bistrei deoarece munţii care mărginesc valea au, atunci cînd sînt priviţi de la nivelul căii de pe fundul ei, aspect de "coline", cu toate că, în realitate, ei îşi menţin culmile la peste 1300m altitudine.

Mai scrie Cassius Dion:

"Lucius" (i.e. L.Quietus, comandantul cavaleriei maure), "i-a atacat din altă parte; el ucise mulţi duşmani şi prinse de vii un număr şi mai mare".

Acest pasaj, interpretat în sensul ipotezei sugerate mai sus, ar putea însemna că, după înfruntarea neîmplinită de la Tapae, Lucius Quietus cu cavaleria lui africană ar fi înaintat, în mod independent de armata condusă de împărat, îndreptîndu-se către Valea Mureşului, apoi pe lîngă Mureş în sus pînă la ampla luncă a Streiului, apoi, prin cea a Rîului Mare, astfel încît să cadă în spatele frontului inamic şi al cetăţii geto-dace "Sarmiseghetusa" de la poalele Porţilor de Fier ale Transilvaniei, în chiar locul unde se aflǎ acum vestigiile Sarmisegetuzei Romane, o Sarmisegetuza geto-dacă însă diferită de „Sarmigietuzo” de la Grădiştea Muncelului (cf. Cronică Getă Apocrifă pe plăci de Plumb?). O aşezare de cîmpie, desigur importantǎ, pe care, în prima perioadǎ a războiului, nu ar fi exclus ca romani să o fi crezut chiar centrul administrativ şi de putere al lui Decebal.

Tactic gîndind, îmi pare că hotărîrile mai sus puse în seama lui Traian nu numai că ar fi fost fireşti, dar chiar că ele erau cerute de arta războiului. Asta deoarece ar fi fost de neînchipuit ca Traian, după Tapae, să nu fi ştiut că Decebal se retrage către centrul puterii sale cu o oaste încă întreagă. Şi tot atît de firesc îmi pare ca Traian să nu fi vrut să angajeze cavaleria maură pe o vale strîmtă, împădurită pînǎ aproape de firul apei, unde ea nu s-ar fi putut desfăşura şi lupta conform specificului ei. Raţional, e de închipuit cǎ a trimis-o să atace, pe cale de plaiuri deschise, ca sǎ lovescǎ, prin surprindere, duşmanul din spate.

Astfel imaginate evenimentele din trecut, se observă că ele se pot lega în mod coerent atît cu evenimentele istoric atestate ale epocii cît şi cu imaginile de pe Columnǎ. Se leagă deoarece, imaginînd cǎ Traian a strǎpuns dispozitivele de apǎrare de la Porţile de Fier ale Transilvaniei, armata comandatǎ de el trebuie sǎ fi coborît pînă în şesul Haţegului de azi, a fărîmat puterea şi zidurile cetăţii odioase împăratului, totodată "populusque romanum" şi, mergînd mai departe, înaintînd prin locurile de "ţară întinsă" din împrejurimile cetăţii cucerite, pe lîngă Rîului Mare pînă la vǎrsarea sa în Strei, poate chiar în locul numit azi "Subcetate" (nimic şi nimeni nu m-a putut lămuri de ce se numeşte aşa). Iar aici, pe  semne, Traian ar fi ordonat armatei să treacă prin apele puternicului, minunatului rîu – episod consemnat, aparent, în scena XXVI de pe Columnă. Au urmat conciliabule cu o solie a burilor şi a sarmaţilor (scena XXVII), şi cu una a comaţilor daci (scena XXVIII), după care împǎratul ar fi pătruns, însfîrşit, în adevărata redută de munte a geto-dacilor, cucerind o nouă cetate (scena XXIX), poate cea de la Piatra Roşie din Valea Luncanilor, capturînd aici o nobilă geto-dacă – o preoteasă sau, poate, chiar pe sora lui Decebal – pe care o trimete, îmbarcată pe o corabie de pe Dunăre, în captivitate sau ca oaspete de cinste, la Roma (scena XXX).

Toate aceste din urmă interpretări sînt consemnate de Radu Vulpe în comentarea imaginilor de pe coloanǎ, n-am ce adăuga, sînt în perfect acord cu el. Şi tare mai frumos le tălmăceşte şi le expune el decît încerc sǎ o fac eu. Sînt convins de adevărul acestor interpretări, deoarece ele sînt confirmate de textele rămase de la Cassius Dio, exemplu fiind pasajul:

"În acest timp Decebal a trimis 20 de soli – pe cei mai buni pileaţi şi se ruga de împărat prin mijlocirea lor" (LXVIII, 8,3), .... (angajîndu-se) "anume să dea armele, maşinile de război şi pe constructorii acestor maşini, să predea pe dezertori, să distrugă întăriturile şi să se retragă din teritoriul cucerit ..." (LXVIII,8,5).

Îmi pare că această relatare din antichitate vine în sprijinul ipotezelor de minepropuse, ea dovedind anxietatea lui Decebal şi dorinţa lui de a întrerupe cu orice preţ lupta, încolţit fiind, cu oastea sa, în văile înguste ale redutei montane şi, prin asta, rupt fiind de întinsele lui teritorii de susţinere logistică.

Cît despre angajamentul sǎu de a "distruge întăriturile etc.", bănuiesc că aceasta era o condiţie privind îndeosebi zidurile cetăţii de la poalele Porţii de Fier a Transilvaniei, acea Sarmisegetuza devenită, prin sorţii războiului, inacceptabilă administrării romane. Fǎrǎ îndoialǎ cǎ acest angajament al lui Decebal nu era decît încercarea de a-şi asigura un rǎgaz de reorganizare a apǎrǎrii.

În acest sens percep şi pasajul:

"Despre toate astea (Traian) trimise solie senatului pentru ca senatul să întărească pacea. După ce rîndui acestea şi lăsă oaste la Zερμιζεγεθούση punînd străji şi în restul ţării, el se întoarse în Italia" (cf. Cassius Dion, LXVIII,8,5).

Menţionarea numelui de "Zermizegetouse" în acest text mă încredinţeză că numele astfel înregistrat este unul autohton – i.e. geto-dac – şi că, în toamna anului 101 e.n., Traian credea că a cucerit o cetate care ar fi fost chiar centrul de putere a regelui dac. Asta pentru că, poate, nu fusese încă informat de localizarea, de importanţa şi de rolul centrului politico-religios "Zarmigietouzo", nume atestat prin textele de pe plăcile de plumb de la Instituiul Vasile Pârvan. Accentuata asemănare a celor două nume ar puatea fi o explicaţie pentru neatestarea, explicită, în documentele clasice ajunse pînă la noi, a celui de al doilea nume. Primul însă, autohton şi el, s-a păstrat prin asociere cu acela al lui Traian, acordat fiind, prin imperial act de ctitorie, urbei sortite să devină capitala noii provincii astfel zămislite. O colonie romanǎ de prim rang, destinată, ursită – calificativul felix adăogat numelui coloniei ne-o spune – să dăruiască fericirea acelora aflaţi sau veniţi aici să se stabilească.

Cum s-a împlinit acest „dar”, ne putem, pe bună dreptate, întreba – şi afla, poate, prin viitoare, sîrguincioase, cercetări istorice de amănunt.

<< Back to Sarmis