1. Lerui ler şi florile dalbe sunt de departe cele mai frecvente refrene din colindele laice româneşti. Foarte adesea apar împreună, uneori cu complinirea de măr, în numeroase variante şi combinaţii: lerui ler şi dalbe flori, ler dalbe flori de măr, lerui ler şi flori de măr etc. Această observaţie ne determină să încercăm decriptarea refrenului lerui ler cu ajutorul celuilalt refren, dalbe flori, cu care, considerăm, se află într-o strânsă legătură.

1.1 Surprinde invocarea florilor în plină iarnă, aşa cum datini precum pluguşorul şi sorcova ne evocă începutul de an agrar. Pentru a descoperi sensul acestei invocaţii şi momentul din an în care, la începuturi, ea se performa, este necesară o scurtă incursiune în istoria calendarului. Se ştie că majoritatea popoarelor vechii Europe sărbătoreau Anul Nou la începutul primăverii, în martie. Dacă nu s-ar fi adoptat calendarul iulian, probabil şi astăzi Anul Nou civil ar fi coincis cu Anul Nou agrar. După introducerea celor două luni necesare pentru alinierea anului solar la cel lunar, calendarul roman a ajuns să numere 12 luni. Anul începea, până la Caesar şi Sosigenes, pe 1 martie. După ei, începutul de an s-a mutat pe 1 ianuarie, creându-se astfel primul mare decalaj între anul civil şi cel agrar. La calendele lui ianuarie s-au strâns multe sărbători păgâne care au determinat biserica, la începutul mileniului I, să mute începutul de an la 25 decembrie, o dată cu Crăciunul, sărbătoare creştină aşezată pe substrat păgân. În felul acesta se credea că obiceiurile păgâne vor dispărea sub presiunea celebrării naşterii lui Isus. Mai mult de un mileniu, creştinii au sărbătorit simultan începutul de an şi Crăciunul, ziua de 1 ianuarie fiind golită de vechile semnificaţii şi fiind “alocată” sfântului Vasile. S-a revenit la vechea tradiţie a începutului de an pe 1 ianuarie după multe secole: în Franţa în 1564, la Roma în sec. al XIII-lea, în Rusia în vremea ţarului Petru cel Mare[1].

1.2 Pe teritoriul ţării noastre, în vechime, cu siguranţă anul nou era considerat începutul anului agricol, adică echinocţiul de primăvară. Acest eveniment reprezenta un punct critic în mişcarea soarelui, momentul în care ziua, în bătălia sa cu noaptea, ajungea egală cu aceasta şi începea să crească. Bogăţia de sărbători arhaice din această perioadă (Măcinicii, Alexii de primăvară, colindatul de primăvară sau Lăzăriţele etc.) demonstrează cât de important era acest moment din an. În această zi a anului trebuie să situăm atât pluguşorul, cât şi sorcova şi o parte din colindele laice. După calendarul iulian, această zi corespundea, în sec. al XVI-lea, zilei de 10 martie. Eroarea de calcul a lui Sosigenes, care a dus la reforma papei Gregorius al XIII-lea în anul 1582, a determinat o variaţie în timp, astfel încât, până în sec. al XVI-lea, echinocţiul de primăvară şi, implicit, anul nou agrar, s-au sărbătorit la începutul lui martie, între 1 şi 10 martie. Calendarul popular a fost, timp de multe secole, singurul instrument de măsurare a timpului. Calendarul civil şi cel bisericesc au circulat în paralel, dar ţăranii au continuat să-şi ţină sărbătorile în concordanţă cu vechiul lor calendar. Totuşi, cu timpul, calendarul civil a pătruns tot mai adânc în viaţa oamenilor de rând şi conştiinţa vechiului început de an a început să se piardă. Sărbătorile de început de an agrar, din martie, au fost transferate, în mare parte, în decembrie. Cum anul nou fusese mutat de timpuriu de către biserică în ziua de Crăciun, sărbătorile care celebrau venirea primăverii şi a noului an au ajuns să se amalgameze, pe de o parte, cu vechile sărbători prilejuite de solstiţiul de iarnă, pe de alta, cu noile sărbători creştine. De aici complexitatea extraordinară a sărbătorilor de iarnă şi în special a colindei. Când, la sfârşitul sec. al XIX-lea, şi Ţările Române au adoptat ziua de 1 ianuarie ca început de an şi s-a făcut separarea Anului Nou de Crăciun, era prea târziu pentru a mai putea distinge între colinda laică dedicată anului nou, între colinda laică dedicată solstiţiului de iarnă şi colinda religioasă închinată naşterii lui Isus. Singurele sărbători care erau asociate clar cu venirea anului nou, Pluguşorul şi Sorcova, s-au mutat din nou pe 1 ianuarie. După adoptarea calendarului gregorian, în 1924, calendarul popular a intrat în declin din pricina lipsei de concordanţă dintre datele oficiale şi vechile date ale evenimentelor din natură. Echinocţiul de primăvară a fost “mutat” pe 21 martie şi tot ansamblul, odinioară coerent, al sărbătorilor închinate noului an agrar, s-a destrămat. Au rămas trei nuclee: un prim nucleu al sărbătorilor care au rămas pe loc, în perioada 1-9 martie, care în vechime coincidea cu echinocţiul şi venirea noului an, reprezentat de zilele Dochiei, de Măcinici, de Alexii de primăvară şi de colindul de primăvară, azi rar reprezentat. Acest colind este viguros la bulgari şi bieloruşi, ceea ce atestă că originea sa se situează în primăvară. Al doilea nucleu îl reprezintă sărbătorile deplasate pe 1 ianuarie, când se sărbătoreşte astăzi anul nou, pluguşorul şi sorcova. Caracterul lor pronunţat agrar se observă uşor. Sorcova prezintă mai mult interes pentru discuţia de faţă. Al treilea nucleu, greu decelabil, îl alcătuiesc o parte din colindele de Crăciun, care a coincis aproape două milenii cu Anul Nou civil. Aceste colinde au în comun cu sorcova şi cu colindul de primăvară structuri, refrene, motive şi se referă la primăvară, chiar dacă acest lucru nu mai este chiar atât de evident ca în cazul sorcovei. Între colindele din această categorie intră cele care, la origine, aveau refrenul Florile dalbe, dalbe flori etc. Desigur, nu putem şti unde refrenul este originar şi unde este introdus ulterior. Este însă foarte limpede că refrenul dalbe flori, precum şi refrenul lerui ler (cu toate variantele lor) apar aproape exclusiv în colinde laice. Există cazuri de preluare a refrenului şi, adesea, de modificare a lui pentru a-l aduce în consonanţă cu textul religios (Ler doamne, Mărului Doamne etc.), dar puţine şi nerelevante. De altfel, din totalul colindelor româneşti, doar un sfert sunt religioase, restul fiind precreştine.

1.3 Din mărturiile unor informatori şi chiar din unele texte de colindă reiese că ramura de măr înflorită făcea parte din recuzita colindătorului aşa cum făcea parte din recuzita copiilor ce umblau cu sorcova[2]. Atingerea casei, a uşii sau a gazdei cu ramura înflorită de măr, simbol al belşugului, era un moment-cheie în procesiune, care garanta un nou an prosper. De asemenea, invocarea florilor dalbe era esenţială, căci forţa magică a cuvântului este cea care influenţează (nomen est omen). Când sărbătorile au fost mutate din primăvară în miezul iernii, s-a recurs la înflorirea forţată a unor ramuri de măr: ramurile se rupeau din pom de Sântandrei şi se puneau în apă, la căldură. După o lună, la sfârşitul lui decembrie, înfloreau[3]. Cu timpul s-a renunţat şi la această practică. Astăzi sorcova este alcătuită din crengi uscate împodobite, iar colindele care odinioară reclamau prezenţa magică a florilor albe fie sunt însoţite de mănunchiuri de busuioc cu care se atinge casa ori gazda (“iordănitul”, sub influenţă creştină), fie folosesc crengi de alun (de asemena cu proprietăţi magice), de brad etc., fie au renunţat la orice recuzită.

1.4 Deşi florile de măr au dispărut de mult din tradiţia colindatului, refrenul s-a păstrat neştirbit. Sensul său este clar, dar legătura cu restul textului s-a pierdut. Rareori textul face referire la aceste flori: Am cules azi-noapte florile de măr ... Păstrarea, “îngheţarea” acestui refren este explicabilă prin caracterul magic pe care această invocaţie o avea. De altfel, întregul text al unei colinde a suferit, de-a lungul timpului, foarte uşoare variaţii în comparaţie cu alte genuri populare, tocmai din cauza forţei magice a cuvântului, pe de o parte, iar pe de alta datorită caracterului colectiv pe care îl îmbrăca acest ritual: inerţia era cu atât mai mare, cu cât era mai mare numărul de colindători, căci nota personală din interpretare era imediat sancţionată de ceilalţi.

2. Aceleaşi observaţii sunt valabile şi cu privire la refrenul lerui ler. Va fi fost înţeles, într-o vreme, de cei ce colindau, va fi avut o semnificaţie foarte adâncă, de vreme ce este atât de frecvent şi va fi fost încărcat de magie şi forţă, de vreme ce s-a păstrat până astăzi, în ciuda obscurităţii sale absolute. Nenumăraţi lingvişti, istorici, folclorişti au încercat decriptarea acestui refren şi găsirea unei etimologii. Rezultatul a fost de fiecare dată neconvingăor: de la nume de împăraţi romani până la creştinul cult aleluia, acest nucleu magic al unui arhaic rit de trecere a cunoscut cele mai nefondate etimologii. Prezentăm mai jos un scurt rezumat al acestora:

2.1 De la nume de împăraţi romani. Din Aurelian: D. Cantemir; P. Maior; Gh. Şincai; Iordache Mălinescu; G. Săulescu; At. Marienescu; G. Missail; Gr. Tocilescu; A.D. Xenopol. Din Valerius: Chr. Ionescu, Mică enciclopedie onomastică, p. 280. Din Galerius: Al.T. Dumitrescu, “Noua revistă română”, IV, nr. 41 şi 43 şi în “Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. XII (1911), XIII (1912), XIV (1913);  N.A. Constantinescu, DOR.

2.2 De la nume de divinităţi. Din sl. lel, sb. leljo “zeul Cupidon”: Cihac, II, 170; M. Gaster; T. Raica, în “Noua revistă română”, IV, nr. 38, p. 53-57. Din lat. Lar: HEM; I.G. Sbirea; episcopul Melchisedec; Elena Niculiţă Voronca. Din lat. liber, epitet al Soarelui: Aron Densusianu, “Revista critică- literară”, I, 1893, nr. 2, p. 51. Pus în legătură cu irl. ler “mare”, şi cu numele zeului Llyr din Wales: V. Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti, 1995, s.v. Ler, preluat de Vasile Filip, Universul colindei româneşti în perspectiva unor structuri de mentalitate arhaică, Bucureşti, 1999, p. 287, care îl apropie şi de lat. leo. Din Oh! ille Heros et Domine, cu referire la Cavalerul trac: C. Ciohodaru, Amintirea cavalerului trac în folclorul românesc, în AUI, Istorie, tom. XXV, 1979, p. 35-46. “Identificat” cu un zeu autohton Ler: Anton Balotă, în “Ethos”, II (1942-1943), fasc. 1-2, p. 198-202.

2.3 Origine creştină. Din ultimul vers al textului latin Pater noster: libera nos (Domine) a malo > leră-ne, Doamne, de maru: Gr. Creţu. Din Halleluiah Domine: Dimitrie Dan; Al. Rosetti; CDER 190 s.v. aleluia, cu rezerve; DLRM; DEX; contestat de A. Balotă, art. cit., din trei motive: 1. pentru că materialul folosit de Rosetti este de la poloni, care sunt catolici, 2. din pricina “caracterul[ui] laic al întregii producţiuni populare româneşti, caracter laic dovedit chiar de colinde şi 3. deoarece rădăcina ler- nu este izolată, ci se regăseşte în onomastica şi toponimia românească (Lerul, Leroi, Lera, Lereni, Lereşti, Lerescu, Lerişani etc.), în vreme ce în slavă nu are paralele.

2.4 Origine pastorală. Din oile lui > oi lerui: Ion Popescu-Sireteanu, Un refren păstoresc (h)oi lerui ler. Interjecţii şi derivate, în Limbă şi cultură popular㸠Bucureşti, 1983, p. 193-264.

Desigur, cei mai prudenţi au fost lingviştii. I.A. Candrea nu dă nici o etimologie; ŞDU consideră că e vorba de o onomatopee; TDRG aminteşte apropierile de Aurelian şi de Lar, dar le consideră foarte îndoielnice; Scriban face o comparaţie cu aleluia, dar evită să exprime un punct de vedere propriu.

3. E inutil să încercăm să arătăm cât de nefondate sunt toate aceste supoziţii. Cea mai îndrăgită de lingvişti, ideea descendenţei refrenului lerui ler din aleluia, este şi cea mai neconvingătoare: se ştie că acest refren este refrenul caracteristic al colindelor laice, precreştine, în care biserica nu s-a putut strecura, influenţa ei fiind superficială, acolo unde ea există, şi se rezumă la simple înlocuiri de nume.

3.1 Cum aceste colinde sunt foarte vechi, cu siguranţă precreştine şi preromane, încercăm să ne imaginăm procesul de transmitere orală a textului care la origine va fi fost într-o limbă autohtonă. Admitem că textul invocaţiei a fost creat într-o limbă ce se vorbea pe teritoriul actual al ţării noastre cu mult înainte de venirea romanilor. Acest text a fost respectat cu stricteţe generaţii la rând, şi mai ales refrenul, care era invocaţia propriu-zisă. O dată cu modificarea codului, datorată impunerii limbii unor noi veniţi cuceritori, acest text ajunge să fie înţeles din ce în ce mai puţin. Desigur că transformările se petrec lent, prin intermediul unei lungi faze de bilingvism, pe parcursul căreia autohtonii relaţionează cu noii veniţi şi apoi între ei în limba cueritorilor, dar îşi cântă cântecele magice în vechea limbă. Probabil aceste producţii populare au fost ultimele în care au pătruns cuvinte şi structuri din noua limbă şi au fost, încet, încet, traduse. Totuşi, esenţa acestor texte, invocaţia, refrenul, mantra, avea efect prin intermediul corpului său sonor care, tradus, îşi pierdea forţa magică de influenţare a destinului şi era anihilat.

3.2 Presupunem că acest refren lerui ler reprezintă o astfel de invocaţie extrem de arhaică, un rest dintr-o limbă preromană sau, poate, preindo-europeană, netranspusă şi ca atare devenită incomprehensibilă[4]. Cum aceste invocaţii se făceau la echinocţiul de primăvară pentru un an agricol îmbelşugat, şi cum florile albe, foarte probabil de măr, simbol al purităţii şi al belşugului, erau cele care concentrau magicul din cuvânt şi îl materializau, presupunem că refrenul lerui ler reprezintă ipostaza arhaică a refrenului actual florile dalbe. Sau, mai limpede, florile dalbe reprezintă o traducere a refrenului lerui ler, folosită în paralel, într-un fel de tautologie, din momentul în care vechiul refren nu mai era înţeles, dar nici nu putea fi înlăturat. De aici numărul mare de atestări a celor două refrene în acelaşi colind, adesea coordonate (lerui ler şi dalbe flori sau dalbe flori şi lerui ler) şi absenţa altor combinaţii: rareori, cu totul întâmplător, florile dalbe se combină cu alt refren, la fel şi lerui ler. Această supoziţie găseşte sprijin tocmai în lingvistică pentru a căpăta credibilitate.

3.3 Ne oprim deocamdată asupra radicaluli ler- pe care l-am “tradus” prin “floare albă”[5], pe care nu îl găsim in indo-europeană, dar îl întâlnim bine reprezentat în răsăritul bazinului mediteranean, fie în susbtratul unor limbi indo-europene, fie în limbi neindo-europene. Sensul său este fie unul special, de “floare albă” (în primul rând crin, plantă specifică lumii mediteraneene, după cum o demonstrează şi arta minoică, dar şi margaretă, narcisă etc.), fie cel general, de “floare”. În prima categorie intră lat. lilium[6] “crin”, gr. λείριον[7] "crin, narcisă”, ambele considerate ca aparţinând substratului mediteranean, copt. hrêri, hleli “crin”; în a doua categorie: berber. alili, lili, hitit. alil, basc. líli, alb. lulë, sard. lollói[8] (astăzi numai în sintagma lollói bianku “crin” şi “margaretă”, literal „floare albă”), ngr. λουλούδι. Se poate ca într-o arie să fi avut loc o restrângere de sens, de la “floare”, la „floare albă” sau, din contră, floarea albă să fi desemnat floarea prin excelenţă în lumea mediterană, şi să se fi produs o lărgire semantică. Cât despre rom. ler, putem presupune că desemna floarea albă, dar probabil că nu era vorba de crin, la fel ca în greacă şi latină, căci, la fel ca astăzi, crinul nu era o plantă specifică acestei regiuni, ci sudului Europei. Cert este că de la un anumit punct (ori poate chiar de la început), floarea invocată era obligatoiru cea de măr şi sub nici o formă alta. Mărul a fost întotdeauna un pom specific spaţiului geografic românesc şi apare ca alternativă a bradului în ipostaza de arbore cosmic. Mai mult, merele, cel mai adesea de aur, constituie un mitologem românesc frecvent.

3.4 Din punct de vedere fonetic, este greu de stabilit dacă forma primară a rădăcinii este lel- sau ler-, căci fluctuaţia lichidelor, mai ales când sunt două, este des întâlnită în multe limbi. Dacă a fost ler-, a avut toate motivele să se păstreze ca atare până astăzi. Dacă a fost lel-, al doilea l fie s-a rotacizat în poziţie intervocalică, fie s-a disimilat. Problemele cele mai grave însă le ridică structura morfologică a cuvântului.

În ce priveşte forma lerui, leroi, frecvent interpretată ca un genitiv, de unde şi forma secundară lerului, după modelul căreia s-au format şi refrenele lipsite de coerenţă mărului măr şi domnului domn, e posibil să fie o formă de plural. “Traducerea” dalbe flori indică acest lucru, de asemenea şi referenul: este greu de imaginat ritualul cu o unică floare, iar dacă floarea este de măr, acest lucru este de-a dreptul imposibil. Mai departe nu putem merge cu speculaţiile. Nu putem şti dacă -oi este un foarte arhaic morfem de plural, nici dacă singularul este ler, sau această formă este o reinterpretare, iar refrenul original este leroi, leroi, aşa cum se şi întâlneşte în multe colinde.

4. Deşi s-a considerat mereu că lerui ler este o formulă pe deplin obscură, totuşi, dicţionarele consemnează un omonim ler însemnând “floarea vârstei” pe care îl pun în legătură cu refrenul din colinde: i-a trecut leru “a îmbătrânit”, cf. DA s.v., cu explicaţia: “Poate acelaşi cuvânt cu ler din colinde: i-a trecut lerul cuiva a putut însemna la origine: “a trecut vremea lui ler”, adică a “colindatului”, prin urmare a tinereţei şi a dragostei”. A lerui se foloseşte cu sensul “a (se) cânta o colindă după melodia ei, v. DA s.v. ler. Dar leruitul este atestat în unele regiuni cu sensul de cântec ceremonial de înmormântare[9], aparent în discordanţă cu sensul lui ler. Însă este vorba de un anume tip de cântec, care se cântă în preziua înmormântării doar la morţii tineri, adică la cei care mor “în floarea vârstei”. E posibil să fie vorba de o simplă asociere a obscurului ler cu ideea de colindat şi de floarea vârstei, deci de un sens secundar.

5. Persistenţa unor cuvinte sau formule care aparţin unui fond extrem de vechi nu este deloc surprinzătoare. Astfel de elemente există cu siguranţă, ceea ce ne lipseşte însă sunt instrumentele cu care să le detectăm. Metoda comparativă este singura care poate oferi rezultate satisfăcătoare, cu condiţia să se respecte atât criteriul formei cât şi cel semantic.

*Articol publicat în revista Limba Română, LIV, 3-4, 2005, p. 153-159.

<< Back to Sarmis