2009, nr. 19

Aurora PEŢAN, Dura și Cutusone

În anii ‘20 un avocat pe nume Ion (Jean) Dinu strângea legende despre Sfântul Andrei în satul Ion Corvin, în apropierea căruia se află peştera în care se spune că a poposit apostolul. Una dintre aceste legende este foarte interesantă, căci oferă informaţii istorice de mare importanţă: Ci s-a oprit măritu Andreiu în plaiul dregătorilor Cutusone şi Dura – spune povestea – unde este acum satul Ion Corvin şi pădurea cu peştera sfinţitoare, care a fost schit de odihnă sfântului călător şi loc de închinare pentru el şi pentru sfinţii cari au fost cu el, în călătorie de propoveduire. Mulţimea de trudnici şi de daci şi geţi şi alani şi greci şi romani, de pe tot plaiul au alergat la Sfântul Apostol, iar Andreiu îi învăţa şi îi boteza în apele celor nouă izvoare sfinţitoare şi tămăduitoare, pe lângă schitul său sfânt, care izvoare se mai văd şi până acum, oglindind sfinţitul schit şi dând tămăduire şi alinare celor bolnavi şi sănătoşilor.[1]

Cine erau aceşti „dregători” Dura şi Cutusone şi care erau „plaiurile” lor? Ştim din mai multe surse vechi că Apostolul Andrei primise spre evanghelizare, prin tragere la sorţi, Sciţia, Tracia şi regiunile care se întind până la Dunăre, mai precis, „Goţia” şi regiunile de răsărit ale Daciei Carpatice până dincolo de Nistru. Deci ajunsese, fără îndoială, în ţinuturile dacilor. Aici existau numeroase nuclee de preoţi ai vechiului cult zamolxian, religie care avea multe în comun cu noua credinţă creştină. Cum Apostolul Andrei a murit în anul 60, vremea în care acesta a ajuns pe pământul dacic trebuie să fi fost cu câţiva ani mai înainte. Dar nici un autor antic, nici un izvor cunoscut nu ne spune cine era pe tronul Sarmizegetusei în acel moment. Ştim numai de la Dio Cassius[2] că, în preajma anului 87, bătrânul rege Duras îi va ceda tronul tânărului Decebal, mult mai energic şi mai priceput în faţa ameninţării romane. Este oare vorba despre acelaşi Dura, pomenit de legenda dobrogeană? Posibil. Dar atunci trebuie să admitem că Duras era într-adevăr foarte bătrân, devreme ce tot el era rege şi în vremea apostolatului Sfântului Andrei, adică cu 27 de ani mai înainte.

Nu ştim dacă Andrei a ajuns până la Sarmizegetusa. Ţinutul cel mai accesibil şi direct vizat era cel al Daciei Mici, adică Dobrogea, iar până în Munţii Şurianului era cale lungă. Poate că puterea lui Duras se întindea până în Dobrogea, sau poate numai prestigiul şi influenţa lui. Oricum, evenimentul venirii Apostolului Andrei trebuie să fi avut ecouri de puternică amploare în conştiinţa dacilor din toate ţinuturile, de la mare până la munte. Deci n-ar trebui să ne mire dacă numele regelui Duras a putut rămâne în tradiţia populară, ca fiind „dregătorul” în vremea căruia Apostolul Andrei a ajuns în Dacia.

În mod fericit, o informaţie ignorată de istoricii „oficiali” vine să confirme că Duras a putut fi contemporan cu Sfântul Andrei. Este vorba de textul uneia dintre plăcile de plumb de la Sinaia[3], în care numele regelui Duras apare alături de cel al lui Fonteius Agrippa. Acesta era un guvernator roman al provinciei Moesia, despre care ştim sigur, dintr-un document latinesc[4], că a murit în anul 69 în timpul unui atac al dacilor în sudul Dunării. Autorul latin care ne povesteşte această întâmplare nu ne spune ce căpetenie a fost în fruntea dacilor, dar textul plăcii de plumb ne spune clar: regele Dura. Aşadar, Dura (poate pronunţat Dură, nume de familie existent încă astăzi) era „dregător” în anul 69, la câţiva ani după moartea lui Andrei. Asta înseamnă că putea să fi fost rege, la fel de bine, şi în vremea lui Andrei.

Cutusone poate părea un nume ciudat, la prima vedere. Totuși, în Dacia Mică au existat multe generaţii de căpetenii din stirpea Cotizo. Un Cotizo a domnit şi în Banat, conform unor surse[5], alţi prinţi cu numele Cotizo întâlnim în Tracia. Cu siguranţă în Dobrogea exista, la vremea aceea, un „dregător” cu acest nume, dar dacii din acele locuri ştiau că în munţi mai există un rege mai mare, mai puternic, pe nume Dura. De aceea i-au pomenit pe amândoi: Dura şi Cutusone. E admirabil faptul că tradiţia populară a reţinut numele Cutusone, aşa cum probabil îl pronunţau dacii, iar nu Cotizo, cum îl pronunţau grecii şi romanii. Şi în cazul acesta, una din plăcile de la Sinaia ne aduce o confirmare: într-una din cetăţile dacice dobrogene domnea un prinţ pe nume Cutezonio. Era prinţul „cel viteaz”, căci „a cuteza” este un cuvânt străvechi românesc despre a cărui origine lingviştii nu ne pot spune mare lucru[6].

Legenda spune mai departe că cei doi regi, Dura şi Cutusone, s-au mirat când au aflat că preoţii daci au căzut în genunchi în faţa apostolului. Dar nu i-au pedepsit, ci i-au lăsat „să înveţe şi să boteze”. Vremea a trecut, Duras a cedat tronul tânărului Decebal, se apropia pentru daci înfruntarea cu romanii. O baladă dobrogeană spune că însuşi Decebal, urmaşul lui Duras, ar fi venit la peştera Sfântului Andrei: La schitul din tei, / Crucea lui Andrei, / Cine că-mi venea, / Şi descăleca? / Venea Decebal, / Călare pe-un cal, / Sfinţii că-mi găsea, / Cu ei că-mi vorbea, / Dar nu se-nchina / Nici cruce-şi făcea. / La schitul din tei, / Crucea lui Andrei, / Traian că venea, / La slujbă şedea, / Slujba asculta, / Şi îngenunchea, / Şi nu se-nchina.../ Pe murg călărea, / Şi calea-şi lua, / La cetatea lui, / A Trofeului...[7] Decebal era foarte bine informat cu privire la  venirea apostolului şi la lucrarea lui în Dacia Mică şi poate şi în alte părţi ale Daciei, aşa încât este chiar de crezut că s-a dus să viziteze acel loc. Memoria populară a reţinut imaginea unui rege distant faţă de noua religie. Atitudinea lui Decebal este firească, trecuseră doar puţini ani de când apostolul ajunsese pe ţărmul mării, iar regele ţinea încă la vechile tradiţii. Evident, Decebal nu s-a putut întâlni cu Andrei, care murise în anul 60. Cât despre Traian, cum cetatea sa Tropaeum Traiani, pomenită şi în versuri, era aproape de renumita peşteră, scenariul din baladă este posibil.