2007, NR. 5

Aurora PEŢAN [conference review]: Mircea BABEŞ, Aurul dacilor. Între legendă şi realitate

În data de 2 aprilie 2007 a avut loc, la Academia Română, conferinţa cu titlul „Aurul dacilor. Între legendă şi realitate”, susţinută de prof. dr. Mircea Babeş. Iniţiativa acestei conferinţe a aparţinut acad. Al. Zub, preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei, şi a fost moderată de către acad. Alexandru Vulpe. Ideea conferinţei a fost generată de recenta recuperare a unor brăţări de aur, considerate de specialişti, aproape în unanimitate, dacice. Totuşi, există şi voci care contestă autenticitatea acestor brăţări, motivând în primul rând inexistenţa aurului la daci în perioada clasică (sec. II î.Hr. – sec. I î.Hr.). În acest context, discursul conferenţiarului s-a axat în primul rând pe problema aurul lui daci în diferite perioade, spre final punctându-se două aspecte conexe – cel al plăcilor de plumb cunoscute sub numele de ”Tăbliţele de la Sinaia” şi cel al exploatărilor miniere antice de la Alburnus Maior.

Expunerea dlui Babeş cu privire la existenţa aurului nu a intenţionat să aducă noutăţi, ci doar să puncteze lucruri deja cunoscute: anume că civilizaţia dacilor este predominant o civilizaţie a argintului, că pentru epoca bronzului avem atestate numeroase obiecte din aur în arealul dacic, apoi în prima epocă a fierului cantitatea acestora scade, pentru ca în cea de-a doua epocă a fierului să nu mai putem vorbi practic de aur la daci. Puţinele piese de aur datând din această ultimă perioadă nu însumează mai mult de 300 de grame şi provin în mare măsură din spaţiul extra-carpatic. După cucerirea Daciei de către romani şi deschiderea minelor din Munţii Apuseni, aurul dacic reapare la lumină. Ceea ce însă nu s-a lămurit este acest mare hiatus inexplicabil, de trei secole. Apariţia brăţărilor repune în discuţie problema existenţei aurului la daci în perioada clasică. Concluzia dlui M. Babeş este că aceste brăţări reprezintă o excepţie, şi că civilizaţia clasică a dacilor rămâne o civilizaţie a argintului. În sprijinul acestei afirmaţii conferenţiarul a adus şi rezultatele săpăturilor de salvare de la Roşia Montana, unde nu s-au descoperit urme de exploatare din vremea dacilor. Aceştia ar fi cunoscut doar exploatarea aurului din nispul râurilor şi eventual a unor filoane de suprafaţă.

A rămas nelămurită problema marelui tezaur dacic capturat de romani, care este impresionant chiar şi după rectificările de 1/10 făcute de J. Carcopino la cifrele oferite de Criton, medicul lui Traian: 165 de tone de aur şi dublu de argint. Au avut dacii acest aur sau este doar o legendă? Dacă dacii nu au avut aur, cum se explică redresarea bruscă a imperiului, imediat după cucerirea Daciei, programele de construcţii iniţiate de Traian, scutirea de impozite a cetăţenilor pe timp de un an, eradicarea şomajului, scăderea preţului aurului etc.? Iar dacă au avut aur, cum se explică absenţa aproape totală a descoperirilor arheologice de obiecte din acest metal? S-a pomenit de un posibil monopol regal, care ar fi strâns la curtea regelui tot aurul, dar problema nu a fost lămurită, concluzia finală pledând pentru inexistenţa aurului la daci pentru perioada menţionată.

De asemenea, nu s-a pus deloc problema inexplicabilei ignoranţe a dacilor cu privire la extragerea aurului din mine. În vreme ce munţii erau terasaţi cu eforturi uriaşe şi se ridicau cetăţile fortificate din Munţii Orăştiei, la care se adaugă impresionantele sanctuare de la Sarmisegetuza Regia, exploatarea minieră pare să fi fost total ignorată de daci. Totuşi, în vreme ce dacii erau incapabili să-şi identifice resursele de aur şi să le exploateze, deşi acestea se aflau aproape de capitala Daciei, romanii le-au identificat foarte rapid şi le-au exploatat în mare grabă. Absenţa urmelor de exploatare dacică de la Roşia Montana constituie singura probă în acest dosar, în condiţiile în care bucăţile de lemn dintr-o galerie, datate cu C14 ca fiind din vremea dacilor, sunt scoase din discuţie din pricina relativismului acestui tip de analiză.

În absenţa unui context arehologic sigur, căci brăţările au fost descoperite de braconieri arheologici, argumentele aduse de dl Babeş în favoarea autenticităţii acestor piese au stârnit o polemică cu dl acad. Constantin Preda, şeful secţiei numismatice a Academiei române, fost director al Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”. Dl Babeş a invocat, pe scurt:

1. Contextul descoperirii este cunoscut prin relatările celor cei doi săpători braconieri
2. Chiar dacă dacii nu aveau aur, brăţările pot fi o excepţie
3. Faptul că sunt unice nu le exclude autenticitatea
4. Există peste 30 de brăţări de argint descoperite în contexte arheologice sigure, foarte asemănătoare cu cele de aur
5. Analizele de la IFIN certifică faptul că aurul brăţărilor este aur aluvionar, asemănător cu cel din zona Brad.
6. Variaţia materială, stilistică şi de execuţie a brăţărilor pledează în favoarea autenticităţii lor

Dl C. Preda a replicat:

1. Absenţa contextului arheologic. Simpla relatare a unor braconieri, fie şi sub jurământ, nu este suficientă
2. Inexistenţa aurului la daci în acea perioadă şi, în particular, a oricăror descoperiri de piese de aur la Grădiştea Muncelului (monedele numite „cosoni” sunt considerate de către dl Preda falsuri făcute de ardeleni în perioada renaşterii)
3. Unicitatea descoperirii le pune sub semnul îndoielii autenticitatea
4. Insuficienţa asemnărilor cu brăţările similare de argint (care sunt mai mici, mai uşoare şi cu spire mai puţine)
5. Imposibilitatea interpretării juste a analizelor fizico-chimice făcute la IFIN asupra brăţărilor, deoarece o astfel de interpretare nu se poate face decât comparativ cu alte mostre de aur din aceeaşi perioadă şi zonă. Însă nu există deocamdată astfel de mostre.

Convingerea dlui Preda este aceea că s-a făcut o greşeală la nivel oficial prin declararea drept autentice a acestor brăţări înainte ca specialiştii să-şi spună părerea, iar acum specialiştii sunt obligaţi să acrediteze prin argumente ştiinţifice ceea ce au decretat oficialităţile, care nu vor să mai retracteze. Întreaga încercare de susţinere a autenticităţii brăţărilor în mass media a fost numită de către dl Preda „mascaradă” şi „brăţăriadă”, comparată cu „tăbliţiada” declanşată de apariţia cărţii dlui Dan Romalo cu privire la plăcile de plumb inscipţionate.

Cu excepţia dlui Preda, ceilalţi vorbitori care au intervenit în discuţii au apreciat că argumentele dlui Babeş sunt suficient de convingătoare, deci brăţările au mari şanse să fie autentice. S-a exprimat, cum era normal, o doză de dubiu. Între aceştia s-a numărat şi acad. Al. Vulpe.

Remarcăm că dezbaterea cu privire la autenticitatea brăţărilor seamănă, într-o anumită măsură, cu cea legată de autenticitatea plăcilor de plumb. Argumentele şi contraargumentele vehiculate în ultimii ani în această dispută s-au regăsit şi în dezbaterea de la Academie, cu diferenţa că dl Babeş, susţinător al neautenticităţii plăcilor de plumb, s-a aflat de data aceasta de cealaltă parte a baricadei. Unele dintre argumentele pe care noi le-am furnizat în cazul plăcilor de plumb, respinse categoric de dl. Babeş, au fost utilizate de acelaşi domn în susţinerea autenticităţii brăţărilor. Absenţa contextului arheologic a fost invocată drept argument de căpătâi în favoarea falsului când a fost vorba de plăcile de plumb, dar nu a contat în cazul brăţărilor. Unicitatea plăcilor de plumb a fost un alt argument invocat de dl Babeş în cazul plăcilor de plumb, dar nu a fost o piedică în susţinerea dacismului brăţărilor. Inexistenţa aurului la daci a închis orice discuţie cu privire la posibilitatea existenţei odinioară a unor originale de aur, după care au fost turnate copiile de plumb, dar nu a fost un argument în cazul brăţărilor, pentru care s-a admis o excepţie. Varietatea foarte mare a plăcilor, care denotă multe mâini, stiluri şi epoci, a constituit pentru dl Babeş o încercare de a induce în eroare din partea falsificatorului. În cazul brăţărilor însă, a fost folosită ca argument al autenticităţii.

Evident, situaţia celor două grupuri de obiecte este mult diferită. Însă relativismul argumentelor nu este scuzabil. Acuzaţiile de fals sunt tot mai frecvente în ultima vreme, motiv pentru care am şi încercat expunerea unei tipologii a falsurilor arheologice cu problematica aferentă. Fraza cu care dl Babeş şi-a încheiat conferinţa este fraza invocată de noi (fără citarea autorului) pentru ilustrarea dezbaterii cu privire la autenticitatea plăcilor de plumb, fapt ce dovedeşte că această dezbatere a fost o bună pregătire pentru mai noua dispută cu privire la autenticitatea brăţărilor: „este mai uşor să demonstezi că un fals e fals decât să demonstezi că un original este original[1]”.

Cât priveşte trecerea rapidă în revistă a subiectului plăcilor de plumb, această nu îşi avea locul în economia conferinţei. Încercarea profesorului Babeş de a demonstra, în câteva minute, că plăcile sunt falsuri, a fost penibilă şi nedocumentată, dar a găsit în susţinere din partea cercetătorilor neavizaţi. Argumentele invocate de dl Babes au fost:

1. Aşezarea în pagină asemănătoare cu cea a ziarelor de astăzi şi total necunoscută în antichitate
2. Tipul de scriere amestecat – litere greceşti, latineşti şi mai ales chirilice, care sunt anacronice.
3. Prezenţa unor „chinezării” în texte
4. Asemănarea cu imaginile de pe Columnă
5. Demontarea argumentului reprezentat de planul cetăţii din placa 21, care nu seamănă cu planul real al cetăţii de la Grădiştea Muncelului, căci pe placă sunt evident reprezentate nişte turnuri, iar pe teren nu s-a găsit aşa ceva.

Câteva răspunsuri, pe scurt:

1. Tehnica aşezării în pagină text-imagine era cunoscută şi practicată în Orientul antic, la egipteni şi sumerieni.
2. Cele două litere „chirilice” prezente în scriererile din plăci au origine necunoscută în alfabetul chirilic, creat la sud de Dunăre în sec. IX. Atâta vreme cât nimeni nu ştie de unde au luat slavii acele semne, nu este corect ştiinţific să le considerăm anacronice.
3. Scrierile imbricate, de tip scitic, pot părea „chinezării” unui neavizat exact în măsura în care un alfabet uzual pare „chinezărie” unui analfabet. Dacă dl Babeş nu se pricepe la scrieri vechi, acesta nu este, evident, un argument împotriva autenticităţii plăcilor.
4. Asemănarea unor imagini din plăci cu imaginile de pe Columna lui Traian (în special steagul dacic numit „draco”) este un argument falacios, total neştiinţific, căci se pleacă de la premisa că plăcile sunt falsuri. Ele pot fi autentice, iar imaginile să fie inspirate din realitate, la fel ca cele de pe Columnă. Acest pseudo-argument al dlui Babeş a mai fost desfiinţat de dna Zoe Petre cu ocazia unei conferinţe a noastre din anul 2005, pe tema plăcilor.
5. Ceea ce, la o examinare evident superficială, dlui Babeş i se pare a fi turnuri, sunt în realitate porţi, probabil de lemn, cu panouri culisante. Zidurile sunt reprezentate foarte schematic, în fapt e vorba doar de traseul lor, redat printr-o simplă linie, în vreme ce porţile sunt redate mai detaliat. De aici iluzia că sunt mai "înalte" decât zidurile. Descrierea amănunţită a planului, inclusiv a acestor porţi, se găseşte în cartea dlui Romalo [2].

Problema exploatărilor de la Roşia Montana nu a mai putut fi invocată, din lipsă de timp. S-a accentuat însă asupra faptului că exploatările aurifere sunt exclusiv din epoca romană.

Concluzia generală ce s-a desprins în urma conferinţei a fost aceea a necesităţii implicării mai active a Academiei în abordarea ştiinţifică a acestei probleme, precum şi apărarea imaginii cercetătorilor, prea mult discreditaţi în presă (idee susţinută de dna Lucia Marinescu).

Dat fiind că dl Babeş şi-a precizat din start scopul şi limitele expunerii sale, anume o simplă punere în temă cu privire la aurul dacilor, şi nu găsirea unor soluţii sau ajungerea la nişte concluzii, nu i se poate reproşa că nu a adus nimic nou. Totuşi, pentru o conferinţă ţinută în Academia Română, era de preferat ca ţinuta ştiinţifică să fie mai înaltă. Informaţiile au fost banale, multe dintre ele inutile sau irelevante, iar imaginile proiectate au fost foarte slab vizibile (din vina Academiei, care nu a prevăzut draperii pentru proiecţiile făcute pe lumină). Valoarea conferinţei a fost dată însă de disputa cu acad. C. Preda, prilej de sistematizare a argumentelor şi contra-argumentelor, cu o balanţă înclinată net în favoarea dlui M. Babeş.

<< Back to Sarmis