2007, nr. 11

            Adrian LESENCIUC, Referenţii nordici ai cuvântului „valah”

Pentru analiza unui cuvânt care desemnează românitatea: valah, să începem prin a nota numele unei populaţii celte, les Volques, pe care o putem regăsi în perioada de înflorire a latinităţii, în Languedoc, între Rhône şi Toulouse (populaţie de altfel menţionată încă de Caesar, în De bello Gallico, sub numele volcae). Acest trib a ajuns pe teritoriul Franţei dintr-un alt spaţiu celt, al Germaniei actuale, fiind în contact direct cu vechea populaţie germană (care îi numea wolkai). Metamorfoza termenului ne indică, ulterior, un radical întâlnit la slavi, walh-, folosit pentru a desemna o anumită populaţie din nordul Balcanilor (s-a presupus că este vorba despre celţii romanizaţi). Formele din slava veche, vlach şi valach au indicat: primul – o populaţie de păstori, nomadă, de pe teritoriul fostei Iugoslavii, iar al doilea a dat numele Valahiei. Termenul german (din care derivă sus-menţionatele cuvinte slave), având la bază radicalul walh-, cum am văzut, a supravieţuit prin adjectivul walh-isk-, de unde avem toponimul Welsch [1], dar şi omonimul său, desemnând un alt trib celt, din vestul Marii Britanii [2]. Aşadar, prin derivatele din walh-, germanicii denumeau populaţii de origine celtă, care intraseră cândva în contact cu ei. Să nu omitem, însă, prezenţa unui alt trib, de data aceasta italic, osco-umbrian, al volscilor: „Vine şi ea, de la Volsci, neam vestit, preamărita Camilla” [3]. Numele tribului este menţionat de Vergilius în Eneida. Viteaza Camilla, mânuind arcul şi  suliţa, cu o tolbă lyciană pe umăr, se aruncă în luptă cu sânul drept gol, asemeni amazoanelor trace. Surprinzătoare sunt influenţele Asiei Mici şi Traciei asupra portului eroinei lui Vergilius, în egală măsură în care tot surprinzătoare este şi prezenţa latinului Volcens. Este, aşadar, puţin probabilă influenţa radicalului germanic walh- în secolul XIII î.Chr., dar este posibilă, pe de o parte, influenţa contactului galo-latin asupra poetului, pe de alta originea ne-italică a tribului Volscilor. Cu atât mai mult cu cât terminaţia –sc-, -sk- este specifică Balcanilor, în special arealului nord-dunărean, Cretei şi, în mai mică măsură, populaţiei ligurice.

Vechile triburi ligurice, situate pe coasta Mediteranei, între La Spezia (actuala Italie) şi Delta Rhônului, nefiind de origine italică, în continuu contact armat cu latinii (sec. III-II î.Chr.), aliate ale Cartaginei în războaele punice, au fost supuse Imperiului abia în perioada lui Augustus. Este de înţeles, în acest caz, apropierea geografică a acestor triburi de Galia cisalpină, de volcae, populaţie celtică situat între Delta Rhônului şi Narbonne (les Arécomiques), respectiv între Narbonne şi Toulouse (les Tectosages). De altfel, volcae  sunt cuceriţi de Roma în secolul II î.Chr. Pe de altă parte, tribul volscilor a migrat pe teritoriul actualei Italii tot din nord (traversând, aşadar, teritoriul care va aparţine ulterior volcilor), odată cu celelalte triburi osco-umbriene, în al doilea val de migraţi villanoviene, probabil începând cu 950 î.Chr., aşezându-se la sud de Latium. Nu este exclusă nici identitatea volci – volsci, posibilă fiind, din punct de vedere fonetic, sincopa lui s. Aici apare însă o neconcordanţă între Eneida şi rezultatele arheologice, pentru că epopeea ar trebui plasată chiar înaintea fazei proto-villanoviane, marcată de sosirea latinilor şi a atestinilor (veneţilor), a căror limbă era asemănătoare latinei. Aşadar, Vergilius încearcă recuperarea unei tradiţii orale de peste un mileniu, plasând o populaţie inexistentă în acel moment în peninsulă, populaţia volscă, alături de alte populaţii sosite mult mai târziu în Campania, în plin război pentru viitoarea Romă. Probabil poetul latin a vrut să zugrăvească, în anul 19 î.Chr., rezistenţa populaţiilor osce la extinderea latină, fiind notorii luptele Volscilor, alături de Aequi, vechi locuitori din Latium, împotriva romanilor care i-au supus, pe rând, între 310 şi 305 î.Chr. Este posibilă, totodată, sosirea în regatul lui Latinus, pe calea mării, a unui val de migratori din Asia Mică, după instalarea triburilor osco-umbriene în centrul actualei Italii. Să notăm, nu fără rezerve, şi prezenţa tribului Volgci pe teritoriul vechii Hispanii, dar şi a gintei Vloqui din provincia Tarracenia (Tarrasa) [4]. Nu este exclusă identitatea acestora cu volscii atâta vreme cât teritoriul amintit se află în vecinătatea celui ocupat de tribul menţionat de Caesar şi a fost populat de celţi.

În aceste condiţii, un Adolf Armbruster [5], consideră, plecând de la presupunerea că walh- a desemnat în germana veche roman şi gal romanizat (!), că termenul a cunoscut o şi mai mare restrângere desemnând doar populaţia peninsulei italice: Wälscher. Din punct de vedere fonetic, termenul aminteşte mai degrabă de welsh decât de wolkai, vechea denumire a celţilor sudici. Mai mult, acest termen restrâns (desemnând roman, latin) este preluat, chipurile, de slavi (mai degrabă, în termenii lui Armbruster, transmis de către germani) începând cu veacul al IX-lea d.Chr. Calea de la Wälscher la vlah, pe linie fonetică, este puţin probabilă. Cu toate acestea, istoricul român de origine germană diferenţiază între numele diferite folosite de populaţii diferite: vlah la bizantini, voloch la slavii răsăriteni, valachus la romano-catolici, blach şi oláh  la unguri, Blôch  la saşii transilvăneni, şi nu între referenţi. Faptul că termenul vlah, în diferitele sale forme sub care este cunoscut în proximitatea geografică a României se referă la o populaţie românească şi nu la una latină este probat de latinistul Teodor T. Burada. Referindu-se la Valahia Tesaliană, la vlahii istrieni sau la Valahia din Moravia, cercetătorul român aduce argumentul limbii. Or, printre cuvintele păstrate între limitele externe ale spaţiului etnic românesc (sfârşitul sec. al XIX-lea – începutul secolului XX), se numără brânză (brinza în Moravia, brânză în Galiţia, brindza în Silezia austriacă), spuză (spuza în Galiţia),baltă (balta în Silezia austriacă), brustur (brustur în Silezia), cioară (cioara în Galiţia şi Silezia), baci (bacia în Moravia, baci în Dalmaţia),  măgură (magura în Silezia şi Moravia, magula în Bithinia), ciută (şuta în Moravia), laie (laiu în Bithinia), moş (moşa, moşul în Silezia), vatră (vatra în Dalmaţia, Silezia şi Moravia), traistă (taneistra în Moravia, taistra în Galiţia), rânză (rindza în Silezia), termeni cu certitudine autohtoni. De altfel Burada, pe de o parte, face distincţie între aceste populaţii şi vorbitorii latinei vulgare din Insula Voglia (păstrată prin intermediul populaţiei galice, v. şi Giambattista Cubish, Notizie naturali e storiche sull Isola di Veglia, Trieste, 1874), pe de alta se referă la date de întemeiere ale localităţilor româneşti din afara actualelor graniţe ale ţării (v. întemeierea satelor româneşti din Galiţia – Wsi Woloski, începând cu 1380 – satul Stupniţa) [6]. Cu toate acestea, probabil cunoscători ai lingvisticii romanice (!), „în contact cu românii, slavii şi-au dat seama de asemănarea limbii române cu latina, respectiv cu limbile romanice vorbite, la care se adăugau, poate, vagi cunoştinţe despre trecutul romano-dac al poporului român, dobândite din lectura autorilor antici” [7]. În acest context, ei au putut să-i numească pe români prin apel la termenul wlach al lui Metodiu. Cu toate acestea, un Rizu Rangabé nota în 1856, în Pandora: „Când cineva zice astăzi la Atena români sau vlahi înţelege întotdeauna acei meteori care din timp în timp se ivesc la orizontul de miazănoapte al Eladei, şi aruncă asupra frumoasei noastre ţări, ploaia aurită a câmpiilor Dunărene, şi noi uităm că tocmai printre noi, în Atica chiar, şi prin alte ţinuturi elenice, sunt alţi români, a căror rasă constituie o mare parte a locuitorilor acelor ţinuturi şi merită din mai multe puncte de vedere atenţia noastră” [8]. Acesta este doar unul dintre argumentele care conduc spre o percepţie de masă a termenului vlah asociat spaţiului carpato-danubiano-pontic, şi nu Romei. Şi percepţia nu vizează doar jumătatea secolului al XIX-lea, ci, începând chiar cu secolul al X-lea, românii (vlahii) semnalaţi de cronicarii bizantini în întreaga Peninsulă Balcanică au corespuns prin nume, în relaţia de semnificare constituită, fie spaţiului nord-dunărean, fie fenomenului pastoral. Un Katakalon Kekaumenos, de pildă, notează, în sec. al XI-lea, despre vlahi: „(...)nu ţin niciodată credinţă cuiva, cum nu au făcut-o nici vechilor împăraţi romani. Împăratul Traian a trebuit să se lupte cu ei şi i-a zdrobit făcându-i prizonieri. Aşa-zisul rege al lor, Decebal, a fost ucis şi capul său expus în mijlocul Romei pe o lance. E vorba aici de aşa-numiţii daci şi bessi. mai înainte trăiau în apropierea Dunării şi pe Saos, pe care azi îl numim Sava, unde stau acum sârbii, în locuri inaccesibile şi greu acesibile...” Or, acest argument (pro qui?) este utilizat chiar de Armbruster [9]. Nu încape îndoială că şi în acel secol XI cuvântul vlah însemna continuator al tradiţiei trace, în special dace, şi nu al tradiţiei latine. Legăturile cauzale cu Roma privesc doar teritoriile cândva administrate de romani. Cele mai frecvente legături între termenul vlah şi fostul imperiu se realizează la sud de Dunăre. Sau, venind din Occident, privesc „tentaţia catolicizării”. Trimiterile sunt, îndeobşte, la „provincia latină” locuită de vlahi, şi nu la „neamul latin” al acestora. Diferenţa de nuanţă este foarte importantă.      

Numele vlah  nu este autohton. El este folosit de populaţiile indo-europene udaka pentru a desemna un neam, purtător cândva al unei caracteristici care a dat acest nume. Să notăm, de pildă, că în Enciclopedia britanică din 1851, se realizează o trimitere la vechea populaţie pelasgă: „Este posibil că pelasgii nu erau decât valahii sau ciobanii valahi care, în epoca clasică, dar şi în cea modernă, aveau obiceiul să umble în număr mare spre Grecia. Numele n-ar fi decât velak-ski”. Nici lingvistul Tomashek nu abandonează pista, constatând prezenţa unor termeni intermediari: „belasci sau balasci ca numire etnică a fost uzitată în prima jumătate a Evului Mijlociu, <balascae>, indicând numele tracilor” (în Die alten Thraken). Ipoteza alterării cuvântului pelasg şi a transformării sale în vlah este puţin probabilă, atâta vreme cât radicalul walh- este de provenienţă nordică. Nici argumentul fonetic nu poate susţine transformarea oclusivei labiale surde în fricativă labio-dentală sonoră, concomitent cu alterarea e-ului tonal între-un a sau cu pierderea siflantei (fricativa dentală surdă). Mai mult, să constatăm şi cazuri în care numele actualelor popoare ale Europei nu provin „din interior”, ci din ceea ce a constituit, la un moment dat, reprezentarea din exterior: atributul rus provine de la vikingi, atributul franc (francez) de la germani, numele german (Deutsch) dintr-un termen osc desemnând mulţime [10] etc. Ce ar putea desemna, în relaţia de semnificare primă, ceea ce a fost numit cândva sub aria acoperitoare a radicalului walh-?

Radicalul volk-, întâlnit la celţii cisalpini, se regăseşte şi în macro-toponimia românească. În apropierea fostei capitale dace întâlnim muntele Vâlcan, localitatea Vulcan, iar în nordul Olteniei, Vâlcea. Aşadar, un radical asemănător celui celt, vâlc-, desemna mai degrabă o populaţie. Să privim înspre limbile vii în care se întâlneşte acest radical: în germană, un termen asemănător, Wolf, înseamnă lup. În rusă, volk desemnează acelaşi lucru (vulk în vechea slavă) [11]. În ceea ce priveşte etimologia cuvântului dac (şi a numelor unor triburi, daursii din Dalmaţia, daoii şi dioii din Rodopi, a unor zei: lidianul Kandaules, Kandáon, zeul trac al războiului  sau a toponimelor *Dakidava şi Daoús-dava), Mircea Eliade o găseşte în rădăcina dhāu-, a sugruma, de la care provine şi numele phrygian al lupului, dáos sau în cel ilir, dhaunos. Un termen apropiat este întâlnit şi la Strabon, care îl atribuie populaţiei scite: τούτο γάρ πιθανώτερον ή άπό σωϋ Σκυθών ους καλόύσι Δάας („De aceea este probabil [ca acest nume să vină] de la sciţi care sunt numiţi Δάαι”). Dacă un J, Pokorny distinge două rădăcini diferite, *dhau-, din care provine şi frig. δαος, respectiv *dhe-, de la care avem –dava, V. Georgiev nu exclude posibilitatea ca în dacus să fie cuprins şi δαος, şi dava [12]. Probabil, termenul frigian are origine comună cu iranianul dahae, lupi. Întâlnim şi în Eneida trimiteri la tribul Dahae, „cei neîmblânziţi”, populaţie scitic din sud-estul Mării Caspice (la care, probabil, a făcut trimitere şi Strabon). Despre triburile de „lupi” sau teritoriile locuite de „lupi” aflăm şi de la Kiessling. Doar că pentru locuitorii din sudul Mării Caspice se utilizează un alt radical, tot din iraniană, vehrka, lup. De la acest radical a putut evolua, mai târziu, în limbile udaka, radicalul volk-. Eliade face trimitere şi la F. Altheim în ceea ce priveşte formarea numelui dācus: „aceasta întăreşte, ni se pare, ipoteza după care era vorba de o transformare rituală în lup, implicând solidaritatea mistică cu o divinitate a războiului susceptibilă de a se manifesta lycomorf” [13]. Mai târziu, pe teritoriul fostei Iugoslavii, al vlachilor, îi întâlnim sfinţii Sava şi Teodor, iar în România, pe teritoriul valachilor,  pe sfântul Petru, patroni ai lupilor. Ceva din misterul lycomorf s-a păstrat în aceste mituri. Să nu omitem nici trimiterea lui Ovidiu din Tristele: „uix sunt homines hoc nomine digni / Quamque lupi saeuae plus feritantis habent”. Şi atunci, e posibil ca tribul lupilor (al războinicilor), numiţi daoi de phrygieni, confreria războinică a dacilor adică, să poarte, în urma valurilor succesive de migraţie în Europa, alte nume, cum ar fi volcae, wolkai sau welsh, la fel cum a fost posibil ca desemnarea din zorii erei noastre să se păstreze şi câteva secole mai târziu, pentru a se regăsi în termenii slavi vlach şi valach (depărtându-se de originalul volk din punct de vedere semantic).

Să rămânem, însă, pe teritoriul vlah. Etniconul ar fi rămas, probabil, şi până în ziua azi doar la referinţa externă dacă nu găsea în străvechiul areal trac un termen care să amintească fonetic de radicalul sus-amintit. La aromâni, vlihur (vast, liber, spaţios) şi derivaţii vlihurie, vlâhurie, independent sau în expresii ca yine gionle di-t vlâhurie, mi duchescu vlihur, sunt cuvinte frecvent utilizate [14]. De la sensul de „libertate”, „lărgime”, „vastitate”, până la cel de păstor şi până la semnificarea unei categorii socio-profesionale aparţinând unei etnii (a păstorilor români şi aromâni, aşadar, şi nu a celţilor latinizaţi) nu a fost decât un pas. Branislav Stefanoski face o delimitare terminologică precisă, în înţelesul pe care îl are termenul la sud de Dunăre: „numâ ti identificare a ominjlor liber cai tsi bâneadzâ di tsânarea prâvdzâ tu lârdzimea a vlihurlui, nâfoarâ di tsentrile urbane” [15]. De remarcat că această categorie socio-profesională din mediul rural, definită de cercetătorul aromân, nu presupune cu exactitate o determinare etnică. În acest fel, cuvântul vlah a putut fi interpretat eronat prin raportare la o etnie. Însă cuvântul vlihur se originează probabil în fondul pre-indo-european al limbilor balcanice, deoarece nu există nici un cuvânt similar nici în limbile ap, nici în cele udaka (să constatăm, însă, existenţa termenilor similari cuvintelor vast şi variat, skr. vi-şţīrņa – întins, vi –stŗ- a se întinde, varişţha – superlativul de la vast). Cu toate acestea, în nord, de pildă, în Moravia, Silezia şi Galiţia, deşi termenul vlihur nu există, înţelesul este acelaşi: păstor român. Să notăm, în sensul determinării unei categorii socio-profesionale aparţinând unei etnii, că acest termen: valah (vlah), are etimologie multiplă (expresie prin care înţelegem o modelare a cuvântului sub influenţa simultană a două sau mai multe entităţi lingvistice).

Revenind la volk-, acest nume, provenind, după reconstituirea cuvântului indo-european de bază, din *wļk^wos, este atipic, în ceea ce priveşte latina, referitor la păstrarea labio-velarei *k^w. În general, limbile kentum păstrează această labio-velară. Lupus, la latini, s-ar datora influenţelor din osco-umbriană, unde a avut loc o trecere a labiovelarei *k^w în labiala p. Însuşi cuvântul reconstituit, *wļk^wos, ridică probleme. Ferdinand de Saussure constata că urechea percepe în fiecare silabă o sonantă, singura excepţie fiind acest presupus termen: „S’il s’agit seulement de la sonorité relative de sons en contact, comment expliquer des groupes tels que wl (ex. indo-europ. *wlkos <loup>), où, c’est l’élément le moins sonore qui fait syllabe?” [16]. Ţinând cont şi de faptul că la unele triburi celte întâlnim  labiala în locul labio-velarei (şi mă refer aici la populaţia celtă din Ţara Galilor, din sudul Franţei şi din Armorique), diferenţa presupusă între limbile kentum şi satem  nu are acoperire. Să analizăm câteva exemple: *k^w> p: quattor (lat.) > petguar (Ţara Galilor şi Armorique), pedwar (sudul Franţei), petora (osc.-umbr.), faţă de cethir (irl.) (o asemănare mai pronunţată se realizează între acest ultim termen şi un alt termen din limbile udaka, rus. cetyre). Dar nu putem privi acelaşi sens al semnului >, ci doar în sens invers, în cazul lat. quinque < pente (gr.) < *penk^we (i.e.), adică *k^w< p * (a se vedea şi gal. pump, bret. pemp, faţă de irl. cuig). Acelaşi fenomen se petrece şi în cazul lat. equus din epo (gal.), faţă de radicalul ech- (ek-) (la celţii din Scoţia, Irlanda şi Spania). Revenind la radicalul *wļk^wos, transferul *k^w> p s-ar fi putut realiza pe calea *wļk^wos > luk^wos > luk^wus > lupus altundeva decât pe teritoriul actualei Italii, într-un areal mai răsăritean, dar şi prin influenţa osco-umbrienei asupra limbii latine. A. Martinet menţionează, printre altele: „Le vrai problème que pose le passage des labiovélaires aux labiales est la fréquence des irrégularités qu’on relève un peu partout dans les langues qui sont censées avoir conservé les labiovélaires, mais qui, sporadiquement, présentent des formes oùces phonèmes restitués par la comparation se trouvent représentés par des labiales. C’est le cas du latin, avec lupus et bōs, en face du consonantisme régulier de linquo et de uenio, et du germanique où le vieil-islandais a ulfr (loup), a côté du régulier ylgr (louve), et le gothique fidwōr (quatre) là où l’on attendrait *hsidwor.” [17]. Această constatare îl determină pe lingvistul francez să afirme că, în ciuda aparenţelor, contagiunea celtă nu a putut afecta limba latină, prin intermediul celui de-al doilea val italic (villanovian), ci probabil, termenul lupus îşi datorează existenţa unei disimilări mai vechi. Dar termenul lupus nici măcar nu ar putea fi reconstituit decât ca radical, atâta vreme cât consoana s  nu s-a păstrat în nici măcar o limbă romanică: rom. lup, fr. loup, it. lupo, sp. lobo. Este important de reţinut faptul că Martinet nu neglijează influenţa celţilor din Galia cisalpină asupra osco-umbrienilor, şi că apropie (fără ca acesta să-i fie scopul) volcii şi volscii din punct de vedere al originii. Altfel spus, realizează o apropiere naturală între limbile celte în p (să le numim celtele labiale). Încercând să suprapunem mental zonele botezate după radicalul *wļk^wos cu cele în care întâlnim labiala p şi nu labio-velara k^w, constatăm că suprapunerea este perfectă. Acesta este un argument în plus, geolingvistic, în ceea ce priveşte supoziţiile evoluţiei populaţiilor vechii Europe în neoliticul târziu, în epoca bronzului şi  a fierului.

Posibilele surse etimologice din germană sunt: Volk – popor, naţiune; gloată; gintă, de la care avem şi engl. folk, Wolf – lup (aşa cum am văzut), respectiv Wol’ke – nor, wol’kicht, wol’kig – înnorat. Primul termen, Volk, este considerat în majoritatea cazurilor, etimonul termenilor wolkai şi welsch. Cu toate aceste, dat fiind faptul că termenul a fost preluat, prin contact, de vorbitorii de latină (v. volcae), respectiv ai diferitelor ramuri de limbă slavă (v. vlah, valah), este puţin probabil ca atât în latină, cât şi în v. slavă termenul să treacă cu fricativa labio-dentală sonoră (v), deşi în germană el prezenta o fricativă labio-dentală surdă (f), iar aceasta exista în ambele limbi în cauză. Este cert faptul că în ambele limbi termenul denumind o populaţie celtă trece cu o denaturare de sens (mai exact, cu pierderea sensului prim), iar din acest punct de vedere limbile germanice au construcţie proprie pentru acelaşi referent, marcat cu loka-, jana- sau nara- în sanscrită. Nici limbile slave nu cunosc termenul Volk. Cu toate aceste, posibilitatea împrumutului cuvântului cu sonorizarea vocalei iniţiale, în ambele cazuri, la distanţă de aproape un mileniu, este puţin probabilă.

Al doilea termen, Wolf, are un corespondent în sanscrită, vŗka. Vocala ŗ în poziţie protonică, poate proveni dintr-un [â] sau [ă], care la rândul lor ar fi putut evolua în [o] sau [u]. O rămăşiţă a lichidei ŗ, realizată printr-o articulare vibrantă, rămâne, dar de data aceasta cu limba mai apropiată de bolta palatină, fără a vibra. În urma articulării laterale, rezultă un radical apropiat de termenul reconstituit i.e. *wļk^wos, cu menţiunea că în această situaţie silaba prezintă o sonantă:  *vol’k-, *vul’k-. De la radicalul *vul’k-, cu o laterală palatală (l’), la termenul din slava veche, vulk – lup, cu o laterală dentală, constatăm o evoluţie fonetică normală. În fond şi fluctuaţia [r]~[l] între fonetisme, în poziţie preconsonantică, este o schimbare fonetică regulată. Prezenţa fricativei labio-dentale surde în termenul german, Wolf, poate fi explicată printr-o fluctuaţie fonetică regulată (vezi şi mutaţia consonantică din limbile germanice, în care oclusivele surde indo-europene devin fricative), [k] > [χ], adică de la o oclusivă guturală surdă (aşadar, o deschidere zero a gurii), la o fricativă guturală surdă (deschidere de nivel unu), pentru ca, în aceeaşi arie a fricativelor, să constatăm o înlocuire a guturalei cu labio-dentala (o evoluţie fonetică regulată), probabil sub influenţa limbii celte. Trecerea [k] > [χ] > [f] a fost realizată, probabil, gradual, în etape, iar termenul din germana veche, care stă la baza denumirii tribului celt wolkai probabil nu cunoscuse încă forma actuală, cu fricativa labio-dentală. Răspunzând pertinenţei fonetice, supunându-se unei evoluţii fonetice regulate, în egală măsură şi unei pertinenţe semantice, etimologia cuvântului valah deschide şi posibilitatea verificării. Acest lucru se realizează, pentru descendenţii triburilor de „lupi”, prin proba geolingvistică a limbilor în p: traca (cu întreaga sa varietate dialectală), osco-umbriana, occitana, bretona din Armorique şi galeza.

<< Back to Sarmis