2007, NR. 6

Adrian LESENCIUC, Unitatea lingvistică sud-est europeană. Argumente ale continuităţii 

 Abstract:

The archeological proofs of the Indo-European invasions in the South-Eastern part of Europe need a similar sustention  from the linguistic perspective. Kentum-satem criterion becomes insufficient for the paleolinguistic explanations and doesn’t justify the cultural evolution from the beginning of the Neolithic’s revolution. Ap-udaka criterion is relevant from the perspective of the poligenetic theory. The idea of a “linguistic unity” (Sprachbund) in the South-Eastern Europe is being realized and the Romanian language can sustain the archeological proofs. The flowing of the linguistic communities from the early historical period traced the limits of linguistic communities of the contemporary Europe.

I. Argumente istorice

I.1. Arealul sud-est european în zorii istoriei

Problema originii limbii române forţează un cap de pod pe teritoriul etimologiei. Accepţia studiului originii cuvintelor, în sens lărgit, a fost abandonată, operându-se în momentul de faţă cu două înţelesuri: studierea originii cuvintelor într-o limbă (cu raportare strictă la “poarta” prin care au intrat, fără a se căuta originea în trunchiul comun de limbi, în secţiune, subgrup, grup, subramură, ramură, familie sau phyllum), respectiv fixarea etimonului (adică “fixarea” dinamicii limbii într-o evoluţie istorică lineară). Aici trebuie făcută o paranteză: etimonul în sine este o iluzie, o himeră, asemeni propoziţiei atomare care stă la baza “Tractatus-ului logico-philososophicus” la Wittgenstein. Etimonul este, de regulă, un cuvânt „inventat” – reconstituit fonetic, pe baza evoluţiilor semantice regulate. O regresie, în timp, pe calea condiţionărilor cauză-efect.

Arealul sud-est-european este vatra vechii civilizaţii europene. În acest areal se consolidează un bloc cultural cu identitate şi rădăcini proprii, care va sta la baza unei înfloritoare civilizaţii neolitice, simultană şi pe deplin echivalentă celor din Mesopotamia sau Anatolia, precedând-o, în schimb, pe cea sumeriană. Vechea Civilizaţie Europeană, cum o numeşte Marija Gimbutas, sau civilizaţia danubiană, cum o menţionează André Martinet în studiile sale, a cunoscut scrierea (vezi plăcuţele de la Tărtăria şi figurinele gravate de la Turdaş, vasele cu inscripţii de la Vinča, sau alte obiecte de uz casnic cu semne liniare gravate, descoperite la Fafos, Kosovska Mitrovica sau la Gradeşniţa, lângă Vraţa), a cunoscut aşezări urbane, a avut temple ornamentate, înainte ca triburile migratoare indo-europene să pătrundă în acest spaţiu. În cadrul blocului cultural sus-menţionat, „România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.e.n., axată pe o societate matriarhală, teocratică, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate patriarhale de luptători din epocile bronzului şi fierului.” [1]

Primul contact dintre populaţia indo-europeană şi complexul cultural Cucuteni se produce înainte de anul 4.000 î.Chr. Acest contact a dus la influenţarea reciprocă a celor două culturi, nu şi la dezintegrarea vreuneia dintre ele. Practic, în a doua jumătate a mileniului V î.Chr., între 4.300 şi 4.200, are loc disoluţia în linii mari a Vechii Civilizaţii Europene, în urma invaziei populaţiei kurganelor, cum o mai numeşte Marija Gimbutas, în bazinul dunărean (v. Anexa 1). În ciuda „dezintegrării” oraşelor şi a satelor, a dispariţiei ceramicii pictate, a sanctuarelor, frescelor, sculpturilor, simbolurilor şi scrierii şi apariţiei, în schimb, a cailor de luptă, a armelor şi a structurii patriarhale, în ciuda faptului că Europa devine un amestec de culturi, civilizaţia Cucuteni aflată în zona de imediat contact cu indo-europenii a supravieţuit graţie caracterului compact al comunităţilor (circa 1.000 de locuinţe pe o suprafaţă de 300-400 de acri) şi graţie influenţei reciproce, a asimilării simultane a elementelor celor două culturi. Cultura Karanovo se dezintegrează şi este înlocuită de complexul Cernavoda I; cultura Vinča-Turdaş este împinsă spre vest (pe teritoriul actualelor state Croaţia, Bosnia-Herţegovina, Slovenia, Ungaria); grupul Tiszapolgár este nevoit să se retragă spre inima Ardealului, spre cultura Petreşti; cultura Lengyel se deplasează până pe teritoriul actualelor state Germania şi Polonia.

Valul al doilea kurgan (3.400-3.200 î.Chr.) dezintegrează restul culturilor pre-indoeuropene, cu excepţia culturii Coţofeni şi a complexului hibrid Baden. Însă în intervalul de 800 de ani dintre cele două invazii masive a avut loc contaminarea reciprocă a celor două culturi. Teritoriul actualei Românii devine pista de lansare a valurilor kurgane spre Europa apuseană. Mai mult, pe acest teritoriu se modelează limba, obiceiurile, practicile religioase.

Din punct de vedere al reconstrucţiei unei limbi, vorbind de „strămoşi lingvistici” şi nu de strămoşi propriu-zişi, putem găsi arealul de formare într-un spaţiu mixt, de influenţă pregnant indo-europeană, cu elemente autohtone ale civilizaţiei danubiene, pe teritoriul actualei Românii, pentru întregul complex de limbi şi dialecte din Europa. Practic, arcul carpatic a fost ferit de invazia propriu-zisă, valurile kurgane deplasându-se pe firul Dunării, în amonte, respectiv prin nordul Carpaţilor. Culturile est-balcanică şi egee se restrâng, înspre sud. Se dezvoltă, astfel, două nuclee ale simbiozei: unul în interiorul arcului carpatic, supus unor continue deplasări de populaţii / culturi (cel nordic), altul ferit de asemenea influenţe (cel sudic). În aceste două arealuri are loc simbioza dintre panteonul masculin al indo-europenilor cuceritori şi cel feminin, al fecundităţii şi inteligenţei danubiene. În nucleul sudic, sincretismul religios este legat direct de miracolul grec: „On a souvent parlé du miracle grec. Même si nous prenons nos distances vis-à-vis d’un terme qui ne peut que bloquer la réflexion et freiner la recherche, nous pouvons y voir une façon un peu naïve de caractériser cet amalgame assez remarquable de puissance créatrice et de vigueur expansionelle issu de la symbiose de la fécondité danubienne et de l’agressivité des nomades.” [2].

În nord, valul III kurgan împinge cultura Baden-Vučedor până în Bosnia, Herţegovina, insulele Mării Adriatice, Germania, Boemia, Moravia. Această „împingere” este datorată şi mişcărilor succesive a culturilor de agricultori (vechi europeni!) Pecica şi Nagyrév. Pe de altă parte, cultura amforelor globulare (din bazinul inferior al Nistrului) este împinsă spre nord şi nord-est (până pe teritoriul actualelor state baltice). În acest context, din nucleul lingvistic nordic se desprinde o varietate de idiomuri şi culturi. „cercetările lingvistice au arătat că, la un moment dat, în preistorie, a existat nucleul unui stadiu cultural şi lingvistic din care s-a dezvoltat ulterior o mare varietate de idiomuri şi culturi indo-europene. S-a mai arătat că analogiile specifice dintre numeroasele idiomuri indo-europene reprezintă, cât se poate de clar, un detaliu mult prea fin pentru a putea fi explicat printr-o teorie poligenetică sau prin împrumuturi intralingvistice.” [3].

Leagănul civilizaţiei europene se găseşte, aşadar, în arealul marcat de Munţii Balcani şi Munţii Carpaţi, şi este mai exact definit după cursul mijlociu şi superior al Dunării. Începând cu mileniul 7 î.Chr., populaţia denumită danubiană înfloreşte în acest areal, dar influenţa ulterioară asupra întregii Europe este imensă. „Les fouilles faites à date relativement récente dans les Balkans et dans le bassin du Danube permettent de mieux apercevoir les conditions dans lesquelles se sont produites les expansions indo-européennes vers le sud-ouest à partir des steppes de l’Eurasie. Dès le septième millénaire avant notre ère, se développe dans ce coin du monde, berceau du néolitique européen, une culture qui va être exposée, à partir du cinquième millénaire, aux incursions des nomades des kourganes et qui va reculera de ce fait vers les côtes de la mer Egée et la Crète pour céder finalement vers la fin du troisième sous la pression d’Indo-Européens, les Achéens, mais non sans avoir profondément marqué les envahisseurs.”[4]. Este explicabilă, în această manieră, şi unitatea lingvistică balcanică la care se referă Trubetzkoy şi Russo, în aceeaşi măsură în care devin mai uşor de înţeles şi miracolul grec, şi asemănările lingvistice dintre sciţi şi greci. Să nu uităm că, în timp ce pe malurile Nistrului apăreau primele presiuni în împingerea arealului indo-european spre est, în timp ce civilizaţia (războinică) a calului abia începea să viseze spre teritoriile fertile din vest, în interiorul arcului carpatic şi la sud de Dunăre apărea scrisul (v. plăcuţele de la Tărtăria). „On a longtemps pensé qu’au troisième millénaire avant notre ère, ce n’était que Mésopotamie et dans la vallée du Nil qu’on devait chercher les premières traces, par exemple dans le domaine de l’écriture, de ce qui devait déboucher sur la culture de l’Occident. En fait, on peut suivre chez les Dannubiens l’évolution d’un graphisme à partir de signes d’origine culturelle, qui mène, au quatrième millénaire, à ce qui paraît être un syllabaire, dont on peut se demander s’il ne serait pas à la source de ceux qu’on retrouve plus tard en Crète.”[5].

I.2. Ipoteze privind „uniunea lingvistică” balcanică

Pentru a putea verifica această ipoteză construită pe baza dovezilor arheologice, a influenţării limbilor indo-europene mai noi de limba hibridă (preponderent indo-europeană) din interiorul arcului carpatic, putem insista asupra a trei aspecte care pot conduce la o concluzie similară:

- păstrarea caracterului ne-indo-european al limbii dace şi contaminarea acesteia „uniformă”, în timp, cu limbile indo-europene (pe o durată de circa 4500 de ani);

- o apropiere mai mare între limba română şi limbile din arealul estic, indo-iraniene;

- o influenţă asupra limbilor indo-europene vestice.

În studiul etimologiei trebuie ţinut cont de trei axe de definire: diacronică, diatopică şi diastratică. Din perspectiva diacronică, adică referitor la atestarea cuvântului în limbă, întâmpinăm cele mai mari probleme. Lipsa documentelor scrise în limba dacă[6] determină lingviştii să tragă concluzia pripită a absenţei cuvintelor. Teoria istorică “terra deserta” îşi găseşte acoperirea în teoria lingvistică “lipsa indiciului, neatestarea”. De altfel, latiniştii au speculat aceasta portiţă şi au promovat propriile teorii bazate pe atestarea cuvintelor latine. Perspectiva diatopică este amintită doar ca suport teoretic. Din punct de vedere al cunoaşterii răspândirii geografice a cuvintelor, etimologia limbii române (etimologia oficială!) prezintă mari lacune. Este imposibila răspândirea la scară largă a unor cuvinte de origine bulgară cu predilecţie în Bucovina şi Maramureş. Este puţin probabil, de asemenea, ca un procent foarte ridicat de cuvinte să aibă origine bulgară, atâta timp cat ele sunt cuvinte din fondul lexical de baza şi atâta timp cât populaţia migratoare bulgară, slavizată, dar care a ocupat temporar un teritoriu scit, în nordul Marii Negre şi care a traversat actualul teritoriu al României prin Dobrogea pentru a se stabili la sud de Dunăre, să influenţeze într-o asemenea măsură limba română. Explicaţia este simplă: cuvintele amintite aparţin fondului trac, cu atât mai mult cu cât ele se regăsesc în limbile româna şi albaneză, parţial în sârbo-croată, fără însă să existe cuvinte asemănătoare în celelalte limbi slave. De altfel, încă în 1870, T. Cipariu nota în Gramatica sa: „e probabil că bulgarii, viind între români, precum au adoptat articolul, pe care nu-l aveau, aşa şi postpunerea lui au adoptat-o tot de la români, care o aveau, şi e mai probabil ca o părticea mai mică a elementului slovenesc a adoptat şi articolul şi postpunerea lui de la o naţiune întreagă.” Cu toate acestea, începând din 1928, de la primul congres internaţional de lingvistică, N. Trubetzkoy analizează posibilitatea existenţei unei „uniuni lingvistice” (Sprachbund) în Balcani, idee preluată şi dezvoltată ulterior de lingvişti precum B. Kopitar sau Al Rosetti. Kopitar atrage atenţia asupra asemănărilor dintre limbile balcanice, propunând studiul unei „lingvistici balcanice”, ceea ce întreprinde ulterior Rosetti. Dar în linia deschisă de Trubetzkoy, care considera în 1933 (în Psychologie du Langage) că „teoria <substratului> nu este suficientă pentru a explica coincidenţe între limbi neînrudite genealogic”[7]. Din punct de vedere al axei diastratice, este important să vedem dacă luăm în calcul cuvinte aparţinând limbii comune. Aceasta ultimă perspectivă este fundamentală în studiul limbii române vechi. Luând în calcul, aşadar, o etimologie bazată preponderent pe axa diatopică şi pe cea diastratică, în condiţiile în care reducerea la axa diacronică presupune alegerea unei căi greşite, inducerea în eroare, precum şi criteriile fonetic şi semantic drept criterii de bază, dar fără a omite criteriile istorico-social, funcţional, semantico-onomasologic sau geografic, putem purcede la studiul câtorva cuvinte sanscrite care rezonează în spaţiul spiritual romanesc.

II. Argumente lingvistice.

II.1. O nouă tipologie a limbilor indo-europene

Referitor la posibilul împrumut din limba latină, mai evidentă devine nerespectarea criteriului pertinenţei fonetice în evoluţia apa (mr. apă, megl. apă, apu, istr. ape) < acqua, în condiţiile în care termenul sanscrit este ap-, cu declinările āpas, apas, abhis, termenul avestic este ap, cel persan  āp, āb, în timp ce la hitiţi se regăseşte (atestat), uappa. De la amintitul termen hitit ia naştere un posibil criteriu (mai realist) de împărţire a limbilor indo-europene, faţă de tipologia clasică kentum-satem. La hitiţi, ţinând cont de amintita pertinenţă geografică, există de fapt doi termeni care definesc acelaşi lucru: uappa şi vâdar. Acest din urma termen se regăseşte şi în sanscrită, sub forma udaka, din care au derivat, prin intermediul hititei, irl. uisge, engl. water, germ. Wasser, rus. voda, lit. vanduo. Apropiat fonetic şi semantic de sanscritul udaka, noi îl avem pe ud. În albaneza contemporană, probabil explicabil prin moştenirea iliră, se regăsesc doi termeni derivaţi din udaka: ujë şi vadë. Probabil şi celelalte triburi ilirice, de pe coasta de sud-est a actualei Italii, messapienii, salletinii, calabrii, poediculii şi apulii şi de pe coasta de nord-est, veneţii ar fi folosit cândva un derivat din udaka. De remarcat e faptul că latinul aqua nu a putut modifica, nici pe teritoriul actualei Italii, termenul; la sarzi întâlnim o reminiscenţă de la triburile indo-europene ne-latine, un termen apropiat de rădăcina ariană: abba. Este surprinzătoare, în acest sens, răspândirea geografică a cuvântului aqua al latinilor: it. acqua (sard. abba, engad. ouua), retorom. (surs., eng. aua, lad.dol. ega, friul. aghe), fr. eau, oc. aiga, cat. agua, v. prov. aigua, sp. agua, prt. agoa. Nu este exclusă o influenţă celtă. Dar pare pertinentă, din perspectivă diatopică, existenţa cuvântului în vestul peninsulei şi explicabil prin migraţia latinilor din est, de pe miticul teritoriu pelasg. Să nu omitem faptul că în hitită există şi rădăcina eku-, în cuvinte precum ekutteni – beţi (verbul a bea, prezent, pers. a II-a pl.), iar în germana veche se întâlneşte cuvântul Ache – apă (iar în hitită, dată fiind varietatea dialelctelor de pe vechiul teritoriu anatolian, se întâlnea şi rădăcina aku, în cuvântul a-ku-wa-an-na, de pildă). Pertinenţa fonetică ne indică luarea în consideraţie a acestei căi, a tipologiei ap-udaka, prin intermediul căreia se face distincţie între limbile (familiile de limbi) cu armonie vocalică şi consonantism sărac în comparaţie cu cele cu consonantism pronunţat, în special în poziţie iniţială şi fără armonie vocalică, faţă de tipologia kentum-satem, prin care se diferenţiază limbile cu reflexe diferite ale guturalelor urmate fie tot de guturale, fie de fricative siflante sau şuierătoare. (v. şi Anexa 2)

Tot teritoriul albanez ne oferă un model de interpretare pertinent: melanjul a două limbi având aceeaşi origine, dar marcate diferit, una de un presupus caracter kentum: ilira (v. Krahe), cealaltă de un presupus caracter satem: traca (v. Bonfante)[8]. André Martinet este foarte categoric  în ceea ce priveşte caracterul satem al albanezei, în ciuda faptului că termenul qind aminteşte mai degrabă de kentum, kent. Lingvistul francez consideră că palatizarea consoanei k o atestă drept [s] sau [θ], dând exemplul cuvântului vis, loc, comparativ cu grecul οικός. După criteriul ap-udaka, situaţia ar fi similară: îmbrăcând caracterul udaka de la iliri, caracterul ar fi dublu prin afişarea caracteristicilor limbilor ap. Naşterea vocalei ë [ă], atât în română cât şi în albaneză s-ar explica prin forţa mecanică a accentului de intensitate (fenomen ulterior latinizării limbii române, susţin latiniştii).

În celelalte limbi satem (în limbile slave, îndeobşte) predomină semivocala â, al cărei parcurs ar porni de la un fond autohton, pre-indo-european, făcând legătura în mega-familia limbilor euro-asiatice: indo-europene, caucaziene, uralice şi altaice. Să notăm, aşadar, şi argumentul surprinzătoarei limbi basce, limbă mediteraneeană pre-indo-europeană, care face parte dintr-o presupusă familie de limbi euskaro-caucaziene. Să înţelegem că arealul nord-mediteranean aparţinea în zorii istoriei unei seminţii asianice, de la care am moştenit până în zilele noastre limba bască, şi de la care ne-a mai rămas mărturia unei limbi moarte, etrusca, paleomediteraneeană? În această ipoteză, Peninsula Iberică să fi fost teatrul unor interferenţe lingvistice de origine îndepărtată, hamitică, asianică şi iafetică (indo-europeană)? Poate că astfel e mai uşor de înţeles structurarea etimologică cel puţin în bazinul mediteranean. În acest areal, primul strat etimologic este clar de origine pre-indo-europeană, presupus asianică (având în momentul de faţă reperul caspic). Dar nu putem să rămânem decât pe teritoriul presupoziţiilor atâta vreme cât influenţele în arealul sus-amintit nu pot fi probate. Posibilele împrumuturi s-au făcut din limbi necunoscute / parţial cunoscute, ceea ce nu ne poate duce cu gândul decât la o ipoteză de lucru pe un teritoriu în care, odată ce ne adâncim, simţim nesiguranţa şi fluiditatea magmatică a unor proto-limbi la care nu putem avea acces prin exerciţiul reconstrucţiei.

Am putea lua în discuţie şi fascinanta civilizaţie etruscă, asupra originii căreia se contraziceau inclusiv autorii antici. Herodot vorbeşte despre o migraţie de pe teritoriul vechii Lydii, de unde, în jurul anului 1200 î.Chr., din cauza foametei, o parte a populaţiei, în frunte cu regele Tyrsenos, au plecat spre coasta vestică a Peninsulei Italice. Helanicus, dar şi Anticlide, susţin că poporul condus de Tyrrhenos era pelasgic. Dionisios din Halicarnas, însă, consideră că etruscii erau autohtoni, că au trăit dintotdeauna în Etruria. Interesant este că această ipoteză este singura care poate fi argumentată prin cultura şi mitologia etruscă. Etruscii se considerau autohtoni, nu aveau nici un erou fondator (v. Tyrrhenos), şi nu se numeau tyrrhenieni, ci rasenna. Totuşi migraţia unei populaţii indo-europene din est, la sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.Chr, mileniul mykenian, s-a produs. Iar acel rege e posibil să fi condus spre coasta vestică a peninsulei italice, dar la sud de Roma, şi nu la nord, poporul latin. Care, de origine pelasgă fiind, putea veni din Lydia. Lydia este un teritoriu ocupat la acea dată (1200 î.Chr.) de indo-europeni. Inclusiv numele teritoriului, Lydia sau Lydói, provine dintr-o presupusă rădăcină indo-europeană, *lewdho, *lowdho, care se regăseşte în germ. Leute, oameni, rus. l’udi, oameni, lume, lit. liaudis, popor, let. laudis, oameni, v.sl. ljudŭ, popor, ljudje, oameni, gr. έλεύθερος, om liber, lat. līber, līberi, copil, v. ind. rodhati, creşte, got. liudan, a creşte. Limba lidiană este considerată a fi un dialect târziu al hititei occidentale (iată de unde, probabil, şi asemănările dintre latină şi hitită), în care se regăsesc influenţe luviene, mysiene, phrygiene, greceşti şi iraniene. Ar fi, aşadar, imposibil ca etruscii să fi avut origini pe malul răsăritean al Mediteranei. Şi vom puncta cu argumentul limbii imposibilitatea filiaţiei pelasge / lydiene a etruscilor. Etrusca a fost singura limbă ne-indo-europeană vorbită pe teritoriul actualei Italii. A existat unitate lingvistică pe întreg teritoriul etrusc, de la Fiesole până la Roma, mai exact, de la Arno la Tibru şi din Apenini până în Marea Tireniană[9]. Inscripţiile din largul coastelor Troadei, în insula egeeană Lemnos, locul în care trăiau tirsenii, după Tucidide, într-o limbă ne-indo-eurpoeană prezentând mari asemănări cu etrusca nu reprezintă neapărat o dovadă a migraţiei acestui popor, ci o dovadă a substratului lingvistic paleo-mediteraneean (ne-indo-european) al limbilor sud-europene.

II.2. Omniprezentul frate

Termenul sanscrit brātŗ- frate este larg reprezentat în limbile europene, v. lat. frater, -tris, germ. Bruder, rus. bratĭ, bret. breur, engl. brother. Şi derivatul acestuia, brātŗtva – fraternitate, frăţie, îşi găseşte corespondenţi în limbile actuale, v. rus. brat’stvo. Prezenţa termenului în limba română este, în virtutea faptului că în acest caz cuvintele pot începe numai cu anumite grupuri de câte două consoane, mai frecvent cu grupuri formate dintr-o oclusivă sau o spirantă, urmată de o dentală laterală, l, sau vibrantă, r; aşadar, oclusiva b putând fi înlocuită de spiranta f, fie influenţată de limba latină (prin împrumut direct), fie datorată  altor reguli fonetice care au influenţat, în timp, arealul indo-european al acestuia.

Să privim distribuţia europeană a termenului, după criteriul ap-udaka: limbi ap: lat. frater, fratrem, it. fra(te), fratello, vegl. frutro, sard. log. frade, sic. fratuzzu, prov. fraire, fr. frère, rtr. frer, friul. fraduz, cat. frare, sp. fraire, port. frade, limbi udaka: rus. братъ, pol., cr., srb. brat, ceh. bratr, blg. брат, lit. brolis, let. brālis, germ. Bruder, engl. brother, sued. bro(de)r, bröder, dan. broder, norv. bror, ol. brœder, bret. breuer, breuder, gal. brawd, irl. brathair. Prezenţa consoanei oclusive în limbile udaka, este o caracteristică a acestor limbi. Se încadrează, de altfel, în tendinţa fonetică a deschiderii minime a cavităţii bucale în pronunţie, cu înlocuirea fricativei labio-velare surde (deschidere I) cu oclusiva labială surdă (deschidere 0), dar şi cu înlocuirea vocalei din silaba tonală, cu deschidere maximă, V (a), cu vocale de deschidere III şi IV, în limbile celte, germanice şi baltice, respectiv pierderea celei de-a doua vocale, inclusiv în limbile slave (unde avem o “rămăşiţă” a acesteia, prin înmuierea oclusivei finale în rusă, echivalent al vocalei ŗ din sanscrită). Această distincţie între limbile nordice şi sudice a fost sesizată încă de la începutul secolului trecut, de lingvistul elveţian Ferdinand de Saussure. În Cours de linguistique générale, Saussure nota: “Certaines langues du Nord accumulent les consonnes, certaines langues du Midi font un plus large employ des voyelles, d’où leur son harmonieux. Le climat et les conditions de la vie peuvent bien influer sur la langue, mais le problème se complique dès qu’on entre dans le détail: ainsi à côté des idiomes scandinaves si chargés de consonnes, ceux des Lapons et des Finnois sont plus vocaliques que l’italien lui-même. On notera encore que l’accumulation des consonnes dans l’allemand actuel est, dans bien des cas, un fait tout récent, dû à des chutes de voyelles posttoniques; que certains dialectes du Midi de la France répugnent moins que le français du Nord aux groupes consonantiques, que le serbe en présente autant que le russe moscovite etc.”[10]. Din păcate, problema consonantismului nordic nu a fost analizată amănunţit astfel încât, contraexemplele ne-indoeuropene (din laponă şi finlandeză, aş adăuga eu şi din estonă) nu pot contrazice problema în fond. Limbile indo-europene nordice, mai precis limbile udaka, păstrează caracteristica aglomerărilor consonantice; contraexemplul sudic al sârbilor rămâne tot exemplu, sârbii fiind o populaţie slavă, deci din ramura udaka a limbilor indo-europene. Fiind limbă ap, limba română păstrează trăsăturile specifice limbilor sudice.

Prezenţa termenului în macedoromână: frate, meglenoromână: frati şi istroromână: frợte, apropiate fonetic de termenul daco-român şi de lat. frater, dar depărtat de fratrem, indică vechimea sa. Nu este exclusă influenţa latină, dar este greu de acceptat impunerea unui termen care, cf. Puşcariu, Candrea şi Densuşianu, ar fi evoluat din etimonul fratrem, cu pierderea lui r, prin disimilare. Candrea şi Densuşianu iau în calcul acuzativul fratrem din care, prin disimilare, s-a obţinut forma fratem din care, ulterior, s-a pierdut –m –ul final.[11]  Putem privi problema prin prisma a două fenomene: primul, pierderea consonantei finale din latină, în cazul împrumutului din această limbă, iar în ceea ce-l priveşte pe fratrem, căderea lui –m fiind „de origine laţială, dar şi umbrică şi oscă”[12]; al doilea, b-ul iniţial, păstrat în limbile udaka, dar prezent şi în sanscrită, devine, probabil prin intermediul spirantei labiodentale fonice (v), spirantă labiovelară surdă (f). Primul fenomen contrazice istoria, laţialii preexistând latinilor, asemeni şi triburilor osco-umbriene, prezentate în Eneida vergiliană, cu alte cuvinte am putea vorbi de o afereză şi nu de o sincopă: frater < frate. În cel de-al doilea caz, b > (v >) f indică o aceeaşi traiectorie etimologică, de la est la vest. Argumentul este susţinut şi de prezenţa termenului barâdar în farsi (persana modernă), ceea ce indică o nealterare în est, chiar dacă într-o limbă ap, a oclusivei în fricativă. Numai că în această situaţie este contrazisă şi etimologia altor cuvinte, cum ar fi: rom. bătrân < lat. veteranus, rom. berbece < lat. vervecem, rom. beşica < lat. vesica etc. Pentru a rezolva neajunsul, Candrea şi Densuşianu „inventează” prin reconstrucţie unii termeni, cum ar fi *bessica, explicând astfel şi prezenţa oclusivei sonore în dialectele italiene din Erto, Muggia, Rovigno, Gombitelli, Versilia, Urbino, Canistro, San Fratello, Trieste, Modena, Parma, Piacenza, Arezzo, Sicilia, Corsica sau Sardinia[13]. Doar că bogăţia dialectală a Italiei actuale nici nu se datorează latinei, nici nu poate fi explicată prin ea. Buclucaşa băşică (beşică) are însă meritul de a indica o altă posibilă cale de la b la f, prin intermediul oclusivei labiale surde, p, regăsită în alb. pšikε.

Cele două ipoteze conduc, prin imposibilitatea provenienţei oclusivei din fricativă, la concluzia că limbile indo-europene ale vestului european se originează în limbile indo-europene ale estului (ipoteză probată de argumentele arheologice). Cel puţin, în cazul cuvântului omniprezent frate (nici nu se putea folosi un exemplu mai potrivit), ipoteza originii răsăritene este verificată.   

II.3. A fi sau a nu fi

O altă tipologie posibilă a limbilor indo-europene s-ar putea realiza în baza raportării la verbul “a fi”: bhū- (a fi şi a deveni) din care au derivat engl. to be, rus. bytĭ, bret. bevaň, germ. ich bin, lat fui, rom. a hi, a fi (doar la infinitiv), printr-o evoluţie a labialei neaspirate în labială aspirată (bh > b), respectiv  as- a fi, conjugat la indicativ prezent asmi, asi, asti, smas, stha, santi; āsti – este; āst (pers.) – este; as- (hit. hieroglifică); as- (luviană); es- (hit. cuneiformă); v. a sî, a si (Maramureş), departe de lat. fieri, menţionat drept origine. Prezenţa ambelor forme în limba română (atât în cazul termenului apă, cât şi în cazul verbului a fi), ne indică o apropiere mai mare de aria lingvistică indo-iraniană.

În linii mari, tipologia bhū-as se suprapune tipologiei ap-udaka. Să privim formele verbului în limbile udaka: limbi baltice: lit. būti, let. būt, berilijs, limbi germanice: germ. sein (ich bin), yid. sein (ich bin),  engl. to be, ol. zijn, dan. være, blive, sued. vara, bli, norv. være, limbi celte: bret. bevaň, bout, manx bee, irl. is, bi, welsh bod, limbi slave: rus. быть, bulg. съм, pol. być, ceh. být, slov. byt’, srb, cr. biti. Căci, deşi infinitivele din germană, yiddish şi olandeză par a proveni din as-, conjugarea la indicativul prezent ne trimite la bhū-. Aparent provenită din limbile as-, bulgara cunoaşte infinitivul бивам – a exista, dar şi clasicul slav бит, de data aceasta substantiv, desemnând existenţa, traiul, modul de trai. Şi derivatul substantival битие – 1. trai, existenţă; 2. existenţă, realitate, sau adjectivul битов – de viaţă, la fel ca şi termenii enumeraţi mai sus, indică formarea limbii bulgare pe calapod bhū, cu un substrat as-. Amestecul bhū-as, continuă şi în limbile sudice. Dacă în franceză être, italiană essere, spaniolă ser, estar, portugheză ser, estar, infinitivele, dar şi conjugarea verbului la indicativ trimit cu certitudine la caracterul as-, nu acelaşi lucru se petrece, am văzut, în română.

Româna este limba în care e prezentă situaţia inversată din germană, yiddish şi olandeză. Infinitivul prezintă caracter bhū-, în timp ce verbul în limbă îmbracă caracter as-. Cu certitudine, cândva, strămoşii lingvistici (evitând să rostesc termenul etimon) comuni ai formelor româneşti şi ai verbelor sanscrite sus-amintite s-au regăsit pe teritoriul actualei Românii. Ne este confirmat, cu argumente arheologice, faptul că arealul de formare a limbilor indo-europene din Europa a cuprins şi actualul teritoriu naţional. Să acceptăm atunci ipoteza Candrea-Densuşianu, conform căreia infinitivul românesc este un împrumut din lat. fieri?[14].  Mai aflăm, printre altele, că acest infinitiv a înlocuit infinitivul esse[15], care are corespondenţi în română în formele verbului conjugat la indicativ prezent. Să fi apucat, în această situaţie, vechiul termen esse, să influenţeze limba română? Sau infinitivul românesc să fie un împrumut ulterior, ca în latină? Limbile sudice păstrează caracteristicile as-, aspect confirmat prin intermediul celor romanice. Şi limba latină este tot o limbă as-. Împrumutul fieri din limbile bhū- este relativ târziu. Limba greacă, prelatină aşadar, cunoaşte formele είμαι la infinitiv şi έστω! – fie!, altfel spus se încadrează în aceeaşi linie. Nici eshtë al albanezilor nu face excepţie. Cum nici termenul es- din hitita cuneiformă sau as- din hitita hieroglifică şi luviană nu ne infirmă supoziţia. Poate doar persanul boudan, din dialectul modern farsi, ne trimite la tipul bhū-. Dar şi aici răspunsul ar fi dat pe jumătate, pentru că prezenţa lui āst confirmă coexistenţa celor doi termeni.

Am fi tentaţi să credem, atunci, că infinitivul românesc este un împrumut târziu din termenul latin, şi el împrumutat, fieri. Dar această supoziţie nu poate sta în picioare câtă vreme în limba română există un termen, cu adânci semnificaţii, fire, mult mai complex din punct de vedere semantic decât construcţiile latineşti din fieri. Fire coincide, ca sens, cu substantivul sanscrit format din radicalul bhū-: bhū – pământ, bhūmi – sol, teren. Aşadar, unei vechi perechi indo-europene verb-substantiv, desemnând existenţa, îi corespund skr. bhū- bhū, dar şi rom. a fi – fire. Mai mult, şi în limba greacă întâlnim cuvinte asemănătoare din punct de vedere semantic, φύσις – natură, fire, şi φύω – a creşte, a deveni. Să rămânem în aria semantică a acestui din urmă termen, pentru a putea înţelege bogăţia şi vechimea cuvântului fire. “S-ar putea spune că substantivul verbal “fire”, notează Constantin Noica, este rezumatul tuturor situaţiilor reale pe care le evocă substantivele verbale în limba noastră. Fără mişcare, trecere, naştere şi pieire, pâlpâire şi stingere, facere, prefacere, împlinire, nu poţi înţelege termenul fire. În orice caz, el nu e un termen artificial, nici vreunul întâmplător al limbii noastre (care să poată fi înlocuit cu un neologism, ca “natură”, de pildă). El vine la capătul unei vaste experienţe în concret, consemnată în nenumărate substantive verbale, fără de care nu-i poţi înţelege nici formaţia, nici expresivitatea, nici conţinutul de gândire.”[16]. Pertinenţa metodologică ne indică, aşadar, luarea în calcul a unei vechi rămăşiţe bhū- în limbile as- răsăritene (limbi ap-). Altfel spus, valurile succesive ale populaţiilor indo-europene, trecând spre vest, au îmbogăţit limbile răsăritene as-, din arealul străbătut de aceste populaţii, indiferent de destinaţia finală, cu ambele forme ap-udaka, as-bhū. Nu întâmplător, aceleaşi teritorii menţin ambele forme, în limba uzuală, indiferent de tipologia actuală. Putem vorbi doar de substraturi diferite, dar acest aspect nu poate să conducă spre altceva, decât spre confirmarea vechimii cuvintelor în limbă (stratul bhū precede stratul as). Şi nu invers, cum se întâmplă în latină. Care, limbă nouă comparativ cu persana, cu greaca veche sau cu traca, a împrumutat ulterior termenul din vechiul substrat bhū. Chiar dacă, şi alte teritorii mai târziu cucerite de latini, constituie şi azi sau au constituit arii ale isoglosei bhū: dalm. fir, vven. fir, vlomb. fir sau vgen. fi(r). Un alt argument al preexistenţei celor două substraturi lingvistice este dat de absenţa, în sanscrită, a cuvântului a avea, exprimat prin bhū-, as -  a fi. Până târziu, a fi (şi derivatele sale substantivale) ţin locul lui a avea, precum în greacă, v. Dosoftei, Psaltirea: “Au împărţit toată fiinţa lor la săraci”. Nu este exclusă nici originea comună, în greacă, a lui βίος – viaţă, provenit pe linia bhū-, şi a lui τό βιό(ς) – avere, aşadar o explicare, în maniera mai sus exemplificată, a averii prin existenţă.

Nici participiul trecut al verbului, în română, nu ar fi putut fi format din fŭĭstis. Prin deschidere, vocala labiovelară ŭ se poate transforma în labiovelara ŏ, însă fenomenul nu este caracteristic presupusului împrumut în română. Excepţiile, în acest caz, ridică mari semne de întrebare în rândul latiniştilor, care presupun că deschiderea a avut loc mult mai devreme, în latina vulgară (fără atestare, însă). Varianta fŭĭstis > *fŭstis > fost se bazează pe argumentul atestării it. foste, care ar confirma prezenţa vocalei o în latină, dar şi pe identitatea de formă în română între forma de participiu şi cea de persoana a II-a plural a perfectului simplu indicativ[17]. În plus, chiar dacă un est-, fie în varianta cu vocala tonală deschisă (d.VI – în limbile indo-iraniene), fie în cea uzului în silaba accentuată a celei palatale (d.V – în restul limbilor as), a existat în toate limbile ap, explicaţia formei verbului la indicativ prezent pers. a III-a sing. îmbracă forme hilare: „Alături de est (rom. e, i, îi), s-a creat un *estit, sau mai exact, *este. Alături de sunt (pers. a III-a pl.)(rom. –s, îs), s-a creat un suntunt, sau mai exact suntu, din care vine macedor. suntu. Sumus şi estis au fost înlocuite în latina populară cu simus şi sitis, mai exact cu *semu şi *seti, din care provin v.rom. sem „sîntem”, seţi „sînteţi”. Actualul sînt (pers.a III-a pl.) presupune un *sintu, *sentu. (...)Conjunctivul prezent al verbului esse se forma în unele dialecte ale latinei populare de la fieri: fiam, fias etc. Tot de la acest verb s-a format şi infinitivul prezent, care în latina populară, suna *fire” [18]. Cu alte cuvinte, atâta vreme cât indo-europenii venind dinspre est lasă în întreg arealul ap forme care răspund pertinenţei fonetice (supunându-se legilor de transformare fonetică, aşadar) şi semantice, românii ar fi fost nevoiţi să împrumute, transformând, prin intermediul unor termeni inventaţi din latina populară, aceste forme din latină. Atestarea lui simus şi sitis nu rezolvă problema ipotezei unor intermediari din latina vulgară. Pentru că nu se poate încadra în limitele unei evoluţii fonetice regulate transformarea u > i > î accentuat, pentru ind. prez., pers. I pl., şi nici trecerea de la estis la sitis, cu pierderea vocalei tonale şi înlocuirea acesteia cu o variantă închisă, în silaba următoare, care devine accentuată. De asemenea, nici trecerea ulterioară, i > î accentuat, nu este pertinentă. Referitor la forma verbului la persoana I singular, „constatăm că forma fonetică actuală cu finala în consoană (-nt) este, de fapt, inexistentă în limba noastră, din perspectiva diacroniei, cel puţin la persoanele I şi VI, unde se localizează discuţia. Verbul a fi a dat în limba română forme sonore cu finale vocalice, aşa cum era firesc pe baza legilor fonetice, de la latina vulgară: eu-s (îs) < eu sǔ < EGO SUM şi ei-s (îs) < ei sŭ < SUNT. La fel s-a întâmplat în celelalte limbi romanice: it. io sono; essi sono; fr. je suis; ils sont; sp. yo soy; ellos son; prt. eu sou; eles são. Este evident că –t şi grupul –nt nu puteau să se conserve nici în română. Gramaticii Şcolii Ardelene, buni cunoscători ai limbii latine, au impus, în mod paradoxal, formele populare (derivate din latină), cu terminaţiile latinizate, aşa cum le avem azi. Iată paradigma actuală a verbului a fi la indicativ prezent, şi, pentru comparaţie, în italiană, unde a fost refăcută consoana n:

Este evident că o comparaţie cu italiana a servit cărturarilor ardeleni ca un model viu de operare”[19]. Acestea sunt doar încercări de a demonstra latinitatea limbii, indiferent dacă se face apel la ipoteze ridicole, indiferent dacă se inventează termeni ai latinei vulgare care nu sunt nicidecum departe de malformaţiile fonetice din dicţionarul Massim-Laurian.

Dacă, însă, ar trebui să construim un tablou al conjugării verbelor a fi în română şi sanscrită, corespondenţa ne-ar duce la asemănări care exclud inventarea unor intermediari de genul *estit, *simu, *seti, *sintu sau *sentu.

Dacă persoana a III-a singular şi plural nu ridică nici o problemă, formele la primele două persoane au suferit modificări, dată fiind distanţa geografică şi cronologică dintre apariţia celor două limbi, respectiv dintre actualele limbi (de aceea nici nu fac apel direct la legile foneticii). La plural, verbul as- pierde vocala iniţială, terminaţiile conjugării adăugându-se la s-ul din radical. Astfel iau naştere formele care aveau să-l dea mai târziu pe sîntem, sumus, sommes, siamo sau somos. Încă o dată, forma românească veche semu (pers. I pl.) sau seti (pers. a II-a pl.) este mai apropiată de varianta sanscrită, decât de cea latină. La persoana a II-a singular, t-ul apare ulterior, sub influenţa formei de la persoana a II-a plural. De fapt, celelalte limbi as- nu prezintă forma cu t. Forma sînt de la persoana I sing. nu poate fi explicată prin raportare la sanscrită, în schimb devine pertinentă varianta veche, îs, iar prezenţa terminaţiei în –t şi în –nt la persoanele I sing. şi pl. sunt explicabile prin argumentul Mărcuşan. Conjugarea verbului sanscrit as- la indicativ prezent elimină o serie de suspiciuni legate de evoluţia limbilor indo-europene. În ceea ce priveşte verbul bhū, acesta, presupunând deopotrivă existenţa şi devenirea, nu va influenţa decât infinitivul, gerunziul şi participiul, dar şi derivatele substantivale (firea  şi fiinţa în devenire, în consens cu accepţiunea românească a termenilor). Totodată, verbul as- ne oferă indicii asupra prezenţei î-ului în formele de ind. prez. pers. I singular şi plural, a II-a şi a III-a plural, şi nu a constructelor latinizate sunt, suntem, sunteţi.

În ceea ce priveşte derivatul substantival fiinţă, acesta pare a fi luat fiinţă în limba română, de la gerunziul fiind, cu suf. –inţă [20], v. şi uşurinţă, trebuinţă, suferinţă, cuviinţă, cerinţă, putinţă etc. Varianta lui Puşcariu, împrumut dintr-un presupus termen din latina vulgară, *fientia, după modelul essentia < esse, admisă şi de Noica, nu poate avea acoperire. În limba română, cuvântul esenţă pătrunde mult mai târziu, într-o vreme în care formaţia autohtonă fiinţă exista deja. În mod similar, în limba sanscrită, în ceea ce priveşte verbul bhū (inf.), bhavati (ind. prez. pers. a III-a sing.), bhava (imp.), bhavişyati (viit.), gerunziul şi participiul prezent se formează cu un sufix asemănător, -ta: bhūta. Devenit substantiv, fiindul îmbracă forma bhūti – existenţă, dar şi prosperitate, belşug, noroc. Revenind la fiinţa românească, Noica avea să constate: “în limba noastră, fiinţa compune prea lesne cu termeni cărora ar putea şi uneori şi ar trebui să li se opună. La noi fiinţa nu exprimă mai mult esenţa, adică raţiunea de a fi, decât existenţa, adică actul de a fi; nu exprimă mai mult virtualul decât actualul, legea decât viaţa, starea de drept decât firea, permanenţa decât devenirea.”[21] Acestea nu sunt decât argumente, în plan semantic, ale unei formaţiuni interne, care a acoperit sau a accentuat ceea ce, pre-existentul fire a lăsat în plan secund. Iar unitatea de monolit fiinţă-fire confirmă ipoteza constructului într-un mediu cultural dat, şi nu împrumutul: “(…) oricât de vremelnică şi trecătoare ar fi firea, oricât de opusă i-ar părea prin aceasta chiar, ea e în acelaşi timp solidară cu fiinţa, aşa cum e diversitatea cu unitatea, prima nedezminţind-o pe-a doua, cum face vremelnicia, ci confirmând-o statornic drept unitatea ce face cu putinţă diversitatea, ce se pierde şi se regăseşte în ea”[22]. Să luăm exemplul celorlalte limbi indo-europene, în care fiinţa este un construct auxiliar, din verbul a fi, cu un îngust orizont ontologic, oarecum îndepărtată de fiinţa ca devenire (Heidegger avea să apeleze la Sein, derivat substantival din sein – a fi, traductibil în română prin fiire, şi nu prin fiinţă!): bret. boud, manx. beays, bee, bioys, welsh bod, irl. beith, ol. (humaan)wezwen, sp., port. ser (humano), fr. être, it. essere, sued. varelse, slov. (lúdská) bytost, bulg. съмествуванеs, let. būtiba. Cu toate acestea, exagerările din Dicţionarul Massim-Laurian (1872), care nu doar consideră cuvântul fiinţă ca fiind împrumut din latină, ci îi şi schimbă forma, în fientia, substantiv feminin definit prin “ce este, ente, essentia, essistentia: fientia omeneasca, fientia divina, fientia finita, fientia infinita, fientia viva, fientia morta, fientia bona, fientia rea, fientia nobile, fientia bassa, fientia de facie, fientia presentia” încă mai persistă. Dar să lăsăm exagerările să urmeze calea nerodnică a uitării, deschizându-ne fiinţa spre mereu prea largile-i orizonturi. Căci firea noastră ne presupune fiind şi având deopotrivă, în limbă.

<< Back to Sarmis