2007, NR. 7

Ion Horaţiu CRIŞAN, Zeităţi geto-dace cu atribuţii vindecătoare

Religia geto‑dacilor este politeistă, iar printre divinităţile lor unele au putut avea şi rosturi medicale. Vom arăta, pe baza informaţiilor ce ne stau azi la îndemână, la fiecare divinitate în parte, în ce măsură se pot presupune atribuţii medicale. Că unele zeităţi dacice aveau în seama lor sănătatea este un rol firesc, deoarece la toate popoarele antice medicina magică ori sacerdotală vede în boli fie duhuri rele pătrunse drept corpuri străine în organism, fie le consideră ca pedepse divine. Bineînţeles că în cadrul unor astfel de concepţii anumiţi zei dătători de viaţă vor fi aceia care vor alunga demonii chinuitori din corpul oamenilor sau vor pedepsi cu boli pe cei necredincioşi.

Zalmoxis

Zalmoxis este principalul zeu al geto‑dacilor, amintit în repetate rânduri în literatura antică, începând cu Herodot, până târziu de către istoricii bizantini. Natura, obârşia şi atribuţiile lui au fost îndelungat dezbătute în literatura de specialitate şi încă nu s‑a ajuns la o părere unanim acceptată, datorită faptului că izvoarele sunt echivoce sau chiar contradictorii.

După părerea majorităţii cercetătorilor (Bessell, Tomaschek, Lazarov, Clemen, I.I. Russu), el este o divinitate htoniană, „rege al sufletelor morţilor şi dătător de viaţă de la care vine întreaga vegetaţie a naturii”. În privinţa atribuţiilor, cea mai acreditată părere este aceea după care Zalmoxis este un zeu sincretist cu numeroase şi variate atribuţii.

I.I. Russu stabileşte pe bază etimologică semnificaţia şi obârşia zeului, şi anume plecând de la cuvântul zamol = pământ, şi făcând o minuţioasă analiză comparativă cu celelalte limbi indo-europene, ajunge la concluzia că Zalmoxis este zeu al pământului, personificarea generosului fundament şi izvor al vieţii. Fiind personificarea pământului, era simbolizat prin funcţii în legătură cu creşterea tuturor vieţuitoarelor, încolţirea seminţelor, domnia asupra morţilor. Se pare că Zalmoxis a avut o pereche feminină cu acelaşi nume.

Din noţiunea pământ, geto‑dacii au plăsmuit figura unei zeităţi cu trăsături şi facultăţi umane. Ne găsim în faza antropomorfismului, când zeilor li se atribuie făptură omenească, după chipul şi înfăţişarea credincioşilor, fenomen tipic în concepţia religioasă a neamurilor ario‑europene. În cadrul unor astfel de concepţii, zeii buni, dătători de viaţă şi belşug, sunt aceia care alungă duhurile ce cauzează boala sau dezleagă pe om de pedeapsă, boala fiind concepută ca un duh rău, un corp străin pătruns în organism sau ca o pedeapsă divină. Astfel, printre atribuţiile lui Zalmoxis se înscriu şi cele de vindecător. [1] Am arătat, atunci când am vorbit de medicina sacerdotală, că Platon ne transmite chiar principii de terapeutică ale preoţilor lui Zalmoxis şi că ele sunt integraliste, foarte asemănătoare cu cele ale şcolii hipocratice.

Dar nu numai Zalmoxis, marele zeu al dacilor, avea rosturi medicale, ci şi alte divinităţi. Astfel, se pare că exista o zeitate traco‑dacică chiar a sănătăţii, pe nume Derzis, Derzeles sau Darzos.

Derzis (Derzelos, Darzos)

Numele acestui zeu vindecător nu este cu totul sigur. El a fost reconstituit de Usener pentru Tracia sub forma Darsos [2] (Δαρσος) şi iden­tificat cu Esculap, iar Kazarov [3] propune chiar să se dea zeului vindecător dacic numele reconstituit de Usener. După cucerirea romană, unii cercetători, printre care Tomaschek şi Pârvan, identifică pe Darzos cu Hercules Invinctus, întruchiparea vigorii şi sănătăţii.

I.I. Russu [4]13 analizează amănunţit atât numele, cât şi atribuţiile acestei zeităţi vindecătoare şi stabileşte că principala divinitate a coloniei ioniene Odessos (Varna) în secolul II‑III era „Marele Zeu”, care din secolul III poartă un nume combinat greco‑trac „Marele Zeu Derzelos” (Θεος Μεγας Δερσελως). În cinstea lui se organizează serbări cu jocuri publice. Numele zeului ne este transmis într‑o formă scurtă Derzis pe un relief al „cavalerului trac” din satul Mutafla, lângă Osman‑Pazar (Bulgaria) [5] şi pe două inele de argint descoperite la Anadolchioi lângă Constanţa. [6]

Inelele s‑au descoperit în 1913 în cadrul unei aşezări dacice, situată la 6 km de Constanţa. Ele au formă de pentagon neregulat şi cântăresc unul 18, şi celălalt 19 g, purtând inscripţia cu litere latine DER/ZO. Severeanu interpreta inscripţia drept numele unei zeităţi băştinaşe în legătură cu demonul macedonean Darron, căruia îi adresează rugăciuni cei suferinţi, şi în legătură cu triburile trace Darsioi, Dersaioi, Derraioi etc.

Analizând toate părerile referitoare la originea acestui zeu,  I.I. Russu crede că din opiniile exprimate numai cea a lui Tomascek în legătură cu etimologia numelui Derzel- poate contribui la înţelegerea justă o originii şi esenţei religioase a zeului traco‑dac.

Pe baza etimologiei numelui, I.I. Russu respinge sensul preconizat de Tomaschek, Günter şi Kazarov şi stabileşte că Derzis este „zeul puternic, energic, dătător de forţă şi sănătate, personificarea şi ideal simbolic al acestor virtuţi apreciate şi râvnite de traco‑geţi”. Derzis – Derzelas era dătătorul celui mai de preţ bun al oamenilor: vigoarea şi sănătatea. Cultul lui nu s‑a răspândit prea mult în lumea tracică, datorită concurenţei făcute de Esculap. Este foarte probabil însă ca în lumea geto‑dacică acest cult să fi existat, după cum ne arată cele două inele de argint descoperite la Constanţa (Anadolchioi). Inelele au fost purtate, probabil, ca inele apotropaice, adică să‑l apere pe posesorul lor de boli şi neajunsuri. Un alt argument în sprijinul tezei după care cultul lui Derzius ar fi fost răspândit în Dacia este şi frecvenţa mare a inscripţiilor dedicate în localităţile balneare lui Hercules Invictus, nume sub care, foarte probabil, se ascunde vechiul zeu dacic al sănătăţii.

Bendis

Zeiţa cu acest nume este pomenită încă de Herodot. Cultul ei a pătruns în Tracia de la nord, deci din ţara geto‑dacilor. In epoca romană, în Dacia este sincretizată cu Nemesis şi Iuno Regina, care este identică cu Artemis, respectiv Bendis, din Tracia, pe care o aminteşte Herodot (IV, 35). Despre Bendis ştim că este o divinitate a nopţii, a farmecelor şi a descântecelor, care patrona vrăjile femeilor geto‑dace, deci care ar avea printre altele şi rosturi medicale, la fel ca şi Artemis (Diana romană) din lumea grecească, sora lui Apollon, care provoca şi vindeca numeroase boli.[7]

Săpăturile arheologice au scos la iveală câteva reprezentări despre care se presupune că ar fi ale zeiţei Bendis. Astfel, la Piatra Roşie, una din cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, s‑a descoperit bustul de bronz al unei divinităţi feminine, în care C. Daicoviciu o vede pe zeiţa Bendis.[8] Nu este exclus ca piesa să reprezinte un import din lumea celtică. Dar aceasta nu exclude interpretarea ei în legătură cu zeiţa Bendis.

O altă reprezentare a aceleiaşi zeiţe pare să fie cea descoperită tot în Munţii Orăştiei, în Grădiştea Muncelului, Sarmisegetusa antică. Într‑unul dintre sanctuarele incintei sacre a dacilor, şi anume în sanctuarul vechi de pe terasa a XI‑a, am găsit un medalion de lut imitat după o monedă romană ce o reprezenta pe Diana. Ţinând seamă de locul unde a fost găsit medalionul, putem presupune că el reprezintă una dintre divinităţile panteonului dacic, corespunzând prin interpretatio cu zeitatea romană Diana, deci ar putea fi vorba despre zeiţa Bendis.[9]

Se pare că zeitatea feminină geto‑dacică era adorată şi ca Vesta, după cum ne sugerează Diodor (I, 94, II, 2), ceea ce se potriveşte foarte bine cu caracterul farmacologic al Dianei care, prin practicile nocturne la „vatra” casei şi cu „focul veşnic viu” în vatră, era adorată în acelaşi timp şi ca Vesta.[10]

Pe lângă cele trei zeităţi cu atribuţii vindecătoare, se pare că în Dacia preromană mai erau adorate şi nimfe ale apelor tămăduitoare, după cum ne‑o dovedesc inscripţiile din epoca romană.

1971

<< Back to Sarmis