2007, nr. 12

            Al. PAPADOPOL-CALIMAH, Scrieri vechi pierdute atingătoare de Dacia. Autorii armeni

 Mar-Apas-Catina, Bardessan, Agathangel, Faust Bizantinul, Moisi de Khoren, Anonymul Armean din sec. V

Literatura şi istoria Armeniei nu sunt străine de Dacia noastră. Mulţumită neobositelor osteneli ce bărbaţii distinşi ca J. Villote, De la Croze, Villefroy, Schröder, fraţii Whiston, Academia armeană a Sf. Lazăr fondată la Venţia în 1815, Jean Saint-Martin şi Victor Langlois, au depus pentru ele, noi putem studia astăzi cu succes scrierile pogorâtorilor lui Aram, popor cu care, din vechimea cea mai depărtată, Dacia nu o dată s-a găsit în contact, şi care mai târziu a aflat în România, de mai bine de opt secole, refugiu şi ospitalitate.[1]

Se scrie că suveranii Armeniei au pus de au tradus în limba lor toate producţiile cel mai slăvite ale antichităţii. Sute de autori ne sunt abia cunoscuţi numai prin traducerile armene. Chosroes Nuschirvan, mai cu deosebire, aduse de la Constantinopol, cu mari sacrificii, bizantini erudiţi şi traduse în armeană şi în limba siriacă şi arabă istoricii şi autorii cei mai renumiţi. De aicea, mai ales, începe era traducerile armene. Berosiu, Dio Cassius, Nemesius, Aristotel, Cefallion, Palefate, Maneton, Iulius Africanul, Hippocrate, Galian, Platon şi mulţi alţi autori au existat traduşi în întreg. Lista scriitorilor profani vechi, care au fost traduşi în armeană, este considerabilă. Un erudit armean, arhiereul Sukias de Somal, a făcut din ea obiectul unei scrieri speciale foarte interesante. [2] Dar neîndurarea timpurilor a distrus cea mai mare parte din autorii vechi armeni, ce erau meniţi a păstra scrierile cele mai serioase ale vechimii, în care Dacia noastră nu era străină, după cum fragmentele rămase ne dovedesc. Invaziile şi războaiele nesfârşite au făcut să piară în tot sau în parte sute de autori armeni de o mare importanţă; apoi religia, sau mai bine zis fanatismul, a exterminat scrierile câte mai scăpaseră. Sfântul Grigorie Iluminătorul Armeniei (an. 276 d.Hr.), a ars toate cărţile din toată Armenia câte scăpaseră de incendiile năvălitorilor şi ale războaielor civile [3]. La 1872 î.Hr., Ninus – se zice – arde toate analele Armeniei, anterioare domnirii sale. La 302 d.Hr., episcopii Armeniei ard cu aceeaşi furie toate cărţile profane. La 382, apostatul Merujan cu ajutorul regelui Persiei, şi la 439 regele Persiei Yesdeguerd II, ard toate bibliotecile vechi. La 1064, Alp-Arslan, al doilea sultan din dinastia Seldjukidilor, arde vechiul oraş Ani din provincia Ararat cu toate bisericile sale, unde se conservau sute de mii de manuscrise foarte vechi. La 1144 arhivele de la Edessa se prefac în cenuşă de Omad-Eddin-Zenghi, domn de Messul. La 1292 Kalil-Aschraf, sultan al Egiptului, arde toate bogăţiile literare, pe care patriarhii Armeniei le adunaseră în cetatea Romala la 1147, o dată cu strămutarea reşedinţei lor. La 1402, Tamerlan ridică şi pradă toate manuscrisele vechi ce se mai găseau în Armenia. [4]

Mar-Apas-Catina a trăit pe la 149 î.Hr. Valarsane, regele Armeniei, cunoscut şi sub numele de Mitridate I, trimise pe acest bărbat, adânc în literele latine şi caldeene, cu scrisori de recoman-dare către fratele său Arsace cel mare, regele perşilor, spre a i se deschide toate bibliotecile şi arhivele în scop de a studia şi scrie istoria veche. Mar-Apas-Catina, cercetându-le pe toate, găsi între altele un manuscris vechi sub titlul: Această carte s-a tradus din limba caldaică în limba elenă din ordinul lui Alexandru Macedon şi conţine istoria vechilor strămoşi.

După acest manuscris şi după altele, Mar-Apas-Catina a compus istoria Armeniei şi a neamurilor cu care ea a stat în relaţiune, şi a dus-o regelui Valarsane. Din micile fragmente ale acestei odinioară imense scrieri ce ni se păstrează de Moisi de Khoren, se vede că ea trata, între alte neamuri, despre parţi, galaţi, despre Pont, despre bulgarii de Vunt, probabil Ventii sau Antii care locuiau malurile Mării Negre de la Nistru până la Dunăre, [5] despre cimerieni (Kimernos) şi ţara lor [6], despre macedoneni şi expediţiile lui Alexandru cel Mare [7]. Mar-Apas-Catina citează mulţi autori cu totul pierduţi, de ex. pe Cefalion, Abydene şi alţii.

Bardessane, născut în Siria, istoric şi matematic, a trăit pe la 150 d.Hr. El a scris o Istorie a Armeniei şi o carte despre legile mai multor neamuri. Fragmentele existente dovedesc că Bardessane se ocupa de Germania, Sciţia, Amasonele, Sarmaţia, Pont, Alani, Albani [8], Zazi, Dauni, Zichi [9].

Agathangel, istoric şi filolog armean, a trăit în sec. IV d.Hr. şi a fost secretar al regelui Tiridate II. El a scris Istoria Armeniei. Originalul a dispărut cu totul. Ni se păstrează o prescurtare, şi aceasta foarte necompletă [10]. Istoria lui Agathangel s-a bucurat de o mare reputaţie şi a fost considerată de armeni ca monumentul cel mai vechi al analelor lor naţionale. Agathangel trata în cartea sa despre masageţi, despre alani, despre albani, despre goţi şi primejdia ce a avut de la regele lor Herţa împăratul Diocleţian, primejdie şi spaimă pe care numai viteazul rege al Armeniei Tiridate I a scăpat, şi multe alte împrejurări interesante pentru noi [11].

Faust Bizantinul, istoric şi cronograf din familia Saharouni, domnitor odinioară în Armenia, trăi pe la anii 300 d.Hr. şi fu supranumit Bizantin pentru că a învăţat la Constantinopol. Faust a scris o Bibliotecă istorică, care cuprindea Armenia şi mai multe neamuri, de la 344 până la 392. El a scris în limba elenă, dar originalul este pierdut; traducerea armeană datează din 450, dar e mult prescurtată de copişti şi are multe lacune [12].

Moisi de Khoren, ilustru istoric şi geograf armean, a trăit şi a scris pe la 400 d.Hr. El a călătorit şi a cercetat toate arhivele şi bibliotecile Orientului, ale Siriei, Egiptului, Greciei şi Romei. El a scris între altele Istoria Armeniei şi o Geografie universală, în care citează o mulţime de autori antici pierduţi, geografi şi istorici, ale căror nici nume nu le-am fi cunoscut fără dânsul.

Istoria Armeniei a lui Moisi de Khoren nu ne-a parvenit în întregul ei. Avem numai trei cărţi din ea. Intreaga carte IV ne lipseşte, afară de puţine fragmente. Aceasta cuprindea epoca de la căderea dinastiei Arsacizilor până în zilele împăratului Zenon (427 d.Hr.). Moisi a scris despre alani, Sciţia, Dunărea pe care o numeşte Tanup, despre masageţi (Maskhouth) şi despre geţi.

Geografia sa ne-a parvenit necompletă, alterată mult, ciuntită de timp şi de copişti [13].

Anonimul autor armean din secolul V  a scris genealogia Sf. Grigorie Luminătorul Armeniei şi viaţa Sf. Nerses. Aceste scrieri ni s-au păstrat, însă pline de lacune. Totuşi din ele vedem că autorul s-a ocupat de popoarele scitice şi sarmatice, de alani, masageţi, uzi, care făcând o alianţă formidabilă în zilele lui Nerses, încălcaseră Armenia (an. 374 d.Hr.), dar au fost până la sfârşit învinşi şi izgoniţi din hotarele ei [14].

Să observăm în treacăt cu ocaziunea acestei populaţii neastâmpărate, gata a se bate şi a merge oriunde după vitejii şi pradă, că pe la 900 d.Hr. aflăm încă pe uzi în Basarabia, Moldova şi Valahia [15]. Ei au fost acelaşi neam cu comanii [16], în care nu ştiu dacă n-ar trebui să vedem pe strămoşii mocanilor noştri. La 869 pecenegii şi uzii izgonesc pe încălcătorii unguri din Moldova [17]. Uzii, pecenegii, comanii şi iaşii bat şi distrug imperiul vecin al chazarilor pe la 1022, în conlucrare cu ruşii care îl bat dinspre partea lor [18]. Bizantinul Glycas ne zice că uzii sunt una cu pacinakiţii, iar Ana Comnena că pacinakiţii şi comanii au aceeaşi limbă [19]. Porphyrogeneta aşează pe pacinakiţi în Dacia, unde şederea lor începea de la malurile noastre dincoace de Dunăre în faţă cu Silistra: απο κάτωθεν των μερων Δανουύβεως ποταμου της Δίστρας αντίπερα η Πατζινακία περέρχεται και κατακρατει [20]. [„În părţile de jos ale fluviului Dunărea, în faţa cetăţii Distra, se întinde ţara pecenegilor, iar (locuinţele lor) se găsesc...” FHD, p. 69.] La 1065, uzii trec Dunărea, bat Bulgaria, Macedonia şi Thracia, sub Constantin Duca; ei se fac apoi prieteni cu împăratul, şi sub Roman Diogen şi Alexis Comnen îi găsim bătându-se ca aliaţi ai bizantinilor [21]. Porphyrogeneta ne zice încă, că ţara albanilor şi a uzilor merge spre Nistru [22].

Mai adaug despre masageţi că Ovidiu îi găseşte la Dunărea noastră, în Dacia:

Praefuit his, Graecine, locis modo Falccus; et illo

Ripa ferax Istri sub duce, tuta fuit.

Hic tenuit Massas-getes in pace fideli,

Hic arcu fisos terruit ense Getas; [23]

[„Mai ieri în aste locuri era mai mare Flaccus:

Sub dânsul n-aveai teamă la Istrul cel barbar,

Căci el sub ascultare ţinu aice lumea

Şi-nspăimântă pe geţii ce se încred în arc.”

Ovidiu, Opere, Editura Gunivas, 2001, p. 1014.]

iar Dionysios Periegeta (an. 30 d.Hr.) pune în vecinătate pe vitejii alani: Δακων τε ασπετος αια, και αλκηεντες Αλανοι

adică:

A dacilor nemăsurat pământ şi vitejii alani. [24]

<< Back to Sarmis