2007, NR. 1

Lucian Blaga, Revolta fondului nostru nelatin

Un prieten îmi vorbea despre înrâurirea slavă asupra literaturii noastre; închinător îndârjit la altarul latinităţii - clare si masurate - el nu îngăduia nici cea mai mică alterare sau spălăcire a acesteia prin "maximalismul slav", cum ne-am învoit să caracterizăm în bloc felul mistic, adâc, iraţional, nestăvilit şi extremist al straniului popor. În entuziasmul de o clipă al invierii - sunt foarte mulţi cei ce împărtăşesc exclusivismul latin, care cu fineţea lui Anatole France nu vede în opera lui Dostoievski decât o monstruoasă ciudăţenie.

Se exagerează. Şi nu înţelegem de ce.

Acest orgoliu al latinităţii noastre e moştenirea unor vremuri când a trebuit să suferim râsul batjocoritor al vecinilor, care cu orice preţ ne voiau subjugaţi. Azi e lipsit de bun simţ. Vorbim despre spiritul culturii noastre; vrem să fim numai atât: latini - limpezi, raţionali, cumpătaţi, iubitori de formă, clasici, - dar vrând-nevrând suntem mai mult. Însemnatul procent de sânge slav şi trac, ce clocoteşte in fiinţa noastră, constituie pretextul unei probleme, care ar trebui pusă cu mai multă îndrazneală. Tinereţea ne indeamnă să turburăm idealul lesnicios al celor mulţi îngâmfaţi, aruncându-le în suflete o îndoială. Să ni se ierte tinereţea. Se va zice că spunem mituri. Ei bine; numiţi-le basme. Avem însă convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv - şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.

Cunoaştem experimentul încrucişării unei flori albe cu o floare roşie a aceleiaşi varietăţi. Biologii vorbesc despre aşa numitele dominante. Ce înseamnă cuvântul acesta? Că în generaţiile noi ce sa nasc din împreunarea celor două flori - însuşirile uneia din ele sunt stăpânitoare; bunăoară cele mai multe vor fi albe. S-a dovedit însă că, din când în când, cu oareşcare ciudată regularitate, reapar şi însuşirile curate ale celeilate flori. E o izbucnire din Mister, când nici nu te aştepţi. Vechile însuşiri le-ai crezut pierdute pentru totdeauna, ele se afirmă totuşi din timp în timp în toată splendoarea lor trecută. Într-o îndepărtată analogie cu experimentul acesta biologic - atât de convingător în simplitatea sa - se poate spune că in spiritul românesc e dominantă latinitatea, liniştită şi prin excelenţă culturală. Avem însă şi un bogat fond slavo-trac, exuberant şi vital, care oricât ne-am împotrivi, se desprinde uneori din corola necunoscutului, răsărind puternic în conştiinţe. Simetria şi armonia latină ne e adeseori sfârtecată de furtuna care fulgeră molcom în adâncimile oarecum metafizice ale sufletului românesc.

E o revoltă a fondului nostru nelatin.
Nu e lucru nou: suntem morminte vii ale strămoşilor. Între ei sunt de aceia pe care îi ocrotim şi-i îmbrăţişăm cu toată căldura, din motive istorice şi politice; dar avem şi strămoşi pe care îi tratăm ca pe nişte copii vitregi ai noştri. Atitudine lipsită de înţelepciune, deoarece cu cât îi ţinem mai mult în frâul întunericului, cu atât răscoala lor va fi mai aspră, mai tumultoasă - putând să devină fatală "privilegiaţilor" de astăzi. Istoria noastră se proiectează mai mult în viitor decât în trecut. E bine să ne dăm seama de puterile potenţiale care ne zac în suflete - vulcani în fundul mărilor. De ce să ne mărginim numai la un ideal cultural latin, care nu e croit în asemănare desăvârşită cu firea noastră mult mai bogată. Să ne siluim propria natură - un aluat în care se dospesc atâtea virtualităţi? Să ne ucidem corsetându-ne într-o formulă de claritate latină, când cuprindem în plus atâtea alte posbilităţi de dezvoltare? - Întrebarea va nelinişti multe inimi. Din partea noastră, ne bucură când auzim câte un chiot ridicat din acel subconştient barbar, care nu place deloc unora. Aşa cum o înţelegem noi - într-adevăr nu ne-ar strica puţina barbarie. Daca privim în jur sau în trecut, întâlnim o apariţie simbolică: Hasdeu - misticul: un mare îndemn pentru viitor.

Cunoscutul ritm de linişte şi de furtună, de măsură şi de exuberanţă, ce-l găsim în viaţa altor popoare, se lămureşte mai mult prin logica inerentă istoriei, prin alternarea de teze şi antiteze, cum le-a determinat un Hegel bunăoară. Acelaşi ritm are la noi rădăcini cu mult mai adânci în însuşiri temeinice de rasă. Deosebirea aceasta ne îngăduie frumoase perspective istorice.

Cei ce aparţin trecutului cu pozitivismul lor sec sau neastâmpărat, vor mormăi în barba lor apostolică: e un romantic. Ca să nu le las nici o îndoială, mărturisesc: un romantic? - într-un singur înţeles, da. Şi anume întrucât am convingerea că adevărul trebuie să fie expresiv şi că miturile sunt prin urmare mai adevărate decât realitatea.

"Gândirea", I, 1921, nr. 10, p. 181-182.

[Sublinierile aparţin autorului]

<< Back to Sarmis